Prinsă între Trump și Putin, Europa trebuie să se apere. Dar cum?
Ar trebui să fim cu toții gaulliști acum? În limba celui mai important partener european al Franței, răspunsul este „Jein!” (un cuvânt german care combină ja pentru „da” și nein pentru „nu”).
Da, Emmanuel Macron a avut dreptate să ne avertizeze, încă de când a devenit președintele Franței în 2017, că Europa ar trebui să fie pregătită să se apere, având în vedere tendința de lungă durată a SUA de a se retrage treptat din angajamentele sale internaționale. Acum, confruntați cu Donald Trump – un președinte american imprevizibil care pune sub semnul întrebării un angajament american de 80 de ani pentru apărarea Europei împotriva Rusiei – chiar și atlanticiști convinși ca mine trebuie să recunoască faptul că nu avem nevoie doar de o Europă cu mai multă forță militară (ceva pentru care am pledat întotdeauna), ci și de o reală posibilitate a unei „autonomii strategice” europene. Oui, Monsieur le Président, ați avut dreptate.
Și totuși, en même temps (în același timp), pentru a folosi expresia favorită a lui Macron, trebuie să răspundem și cu „Non”. De Gaulle, un mare om al epocii sale, credea că apărarea trebuie să rămână exclusiv atributul statului național; că Europa în devenire trebuia să fie o Europă a statelor (o versiune dezbinată a Uniunii Europene la care visează astăzi partidele naționaliste populiste de extremă dreapta); că Marea Britanie ar trebui exclusă din proiectul european (de unde și celebrul său „Non!” față de aderarea britanică la Comunitatea Europeană în formare); și că Europa trebuia să fie construită ca un contrabalans la Statele Unite, având relații apropiate cu Rusia și China.
Dar, mai presus de toate, orice plan realist de apărare împotriva Rusiei lui Vladimir Putin trebuie să pornească de la singura organizație militară serioasă din Europa de astăzi: NATO. Aici se află forțele atribuite, antrenate și interoperabile ale tuturor țărilor europene membre NATO, structurile de comandă și control, operațiunile aeriene coordonate la nivel complex, planurile detaliate pentru Forța de Reacție Aliată pregătită să apere frontiera estică și un sistem credibil de descurajare nucleară (mai ales american). UE nu are nimic comparabil. Istoria ar fi putut fi diferită dacă ideea inițială de a construi o Europă mai integrată în jurul apărării nu ar fi fost blocată în 1954 de voturile gaulliștilor (și comuniștilor) în Adunarea Națională a Franței. Așa cum ne amintește biograful lui de Gaulle, Julian Jackson, generalul „nu a atacat nicio organizație supranațională mai feroce decât Comunitatea Europeană de Apărare, care a eșuat”.
Așadar, indiferent de preferințele dumneavoastră ideologice inițiale – fie că sunteți gaullist sau atlantist – dacă sunteți cu adevărat serios în privința apărării Europei, punctul de plecare trebuie să fie NATO. De aici trebuie să vedem cum putem europeniza această alianță cât mai repede posibil. Însă, în fața radicalei impredictibilități a lui Trump, trebuie să luăm în considerare extinderea capacităților de descurajare nucleară ale Franței și Marii Britanii. UE devine acum un jucător semnificativ în domeniul apărării, în special în sprijinul Ucrainei și în achizițiile pentru apărare. Și, deoarece atât UE, cât și NATO includ blocatori prietenoși cu Putin, cum ar fi Viktor Orbán din Ungaria, unele dintre angajamentele de apărare de ultimă generație vor necesita „coaliții ale celor dispuși”, precum cea pentru Ucraina, la care premierul britanic Keir Starmer lucrează îndeaproape cu președintele francez.
Un fost ministru francez pentru Europa, Clément Beaune, a postat pe Twitter o fotografie de la o întâlnire improvizată a liderilor europeni, turci și canadieni, convocată de Starmer la Londra, însoțită de trei cuvinte: Les États unis („statele unite”). Dar există o diferență fundamentală între a fi „state unite” și a fi Les États-Unis (Statele Unite ale Americii) – un singur stat capabil să mobilizeze rapid o putere letală enormă printr-o singură decizie executivă. Provocarea Europei este, așadar, de a realiza o tranziție rapidă, coerentă și credibilă de la securitatea pe care am avut-o timp de aproape 80 de ani, într-o alianță dominată de SUA, la o Europă fără un hegemon unic, dar care este totuși capabilă să se apere împotriva celei mai agresive mari puteri. O sarcină colosală. A deveni o mare putere non-hegemonică în reglementarea produselor sau în politica comercială este un lucru; a face acest lucru în domeniul dur al forței militare, unde sunt chemați tineri să-și sacrifice viețile, este cu totul altceva.
Există trei obstacole majore în calea acestui obiectiv ambițios, dar acum existențial. Primul este diferențele uriașe dintre țările europene în ceea ce privește percepția propriei istorii în domeniul securității naționale. Într-o criză internațională, fiecare prim-ministru britanic crede că trebuie să fie Winston Churchill, iar fiecare președinte francez – de Gaulle. Modelele naționale ale altor lideri europeni sunt mai puțin clare – cancelarul postbelic Konrad Adenauer pentru Germania? Mareșalul interbelic Józef Piłsudski pentru Polonia? Ministrul luxemburghez de externe Jacques Poos din anii ’90? – dar instinctele și culturile lor strategice sunt la fel de diverse.
Prin urmare, Europa are nevoie de o abordare Churchillo-Gaullistă, care să combine cele mai bune tradiții ale continentului nostru într-o lume aflată în prag de război. Aceasta este o formulă la care nu doar Macron și Starmer, ci probabil și majoritatea liderilor europeni ar subscrie.
Al doilea obstacol: politicile de apărare trebuie să fie europene, dar politica democratică rămâne națională. În spatele titlului de săptămâna trecută care anunța că UE dedică „800 de miliarde de euro” apărării, se ascunde de fapt doar 150 de miliarde de euro din fonduri europene complicate. Restul reprezintă doar o autorizație pentru ca statele membre să cheltuie 650 de miliarde de euro în total. Fiecare lider național care anunță creșterea cheltuielilor pentru apărare explică cum aceasta va crea locuri de muncă în propria țară. Dar, dincolo de producția de armament, Europa are disperată nevoie de raționalizare și consolidare: are aproximativ 170 de sisteme de arme majore, comparativ cu doar 30 ale SUA.
În fine, ultimul obstacol este perfect ilustrat de ceea ce i-a spus Churchill lui de Gaulle în 1958, când acesta i-a acordat Croix de la Libération: „Este mai greu să aduni, chiar și printre prieteni și aliați, unitatea vitală de scop într-o situație mondială care nu este nici pace, nici război.” Exact acolo ne aflăm acum.
Așadar, spun: Trăiască Europa! Trăiască Churchillo-Gaullismul!
