Generaţii de vânători ruşi şi norvegieni au trăit în Hornsund, cel mai sudic fiord al Insulei Spitsberg, pentru a prinde urşi, morse şi vulpi arctice până în momentul în care prada lor a devenit protejată sau nedorită. Spitsberg este cea mai mare insulă a arhipelagului Svalbard, aflat la jumătatea distanţei dintre Norvegia şi Polul Nord. Acum, scriu jurnaliştii de la cotidianul britanic Telegraph, coliba în care se adăposteau vânătorii este semnul unei epoci de mult apuse, într-un peisaj sălbatic şi de o frumuseţe fără seamăn.
Singurul mod în care se poate ajunge acolo este pe marea Groenlandei, aşa cum au ajuns şi jurnaliştii britanici plecaţi împreună pe o croazieră. Ei au pornit în călătorie din Scoţia, însoţiţi de ghizi înarmaţi cu pistoale cu semnale luminoase şi cu puşti de vânătoare, pentru a se putea apăra de urşii polari pentru care această perioadă este una de migraţie.
Vechea colibă a vânătorilor care se află în spatele Singing Mountains poartă urmele unui vizitator nedorit. Unul dintre ghizi dă la o parte baricadele şi cu toate că înauntru gheaţa şi zăpada au invadat prima încăpere, în camera din spate, unde se află nişte paturi şi un cuptor de metal este foarte cald, scrie Gavin Bell, autorul articolului. Pe rafturi au mai rămas nişte mirodenii în borcane cu etichete scrise în poloneză. “Mulţi dintre vănători erau nişte singuratici”, spune ghidul suedez, Olle. “Erau şi un pic anti-sociali”, mai spune acesta adăugând că, cei mai mulţi, probabil erau inspiraţi de cuvintele exploratorului Knud Rasmussen, care a sumarizat astfel vaţa în sălbăticia arctică: “Daţi-mi, iarnă, daţi-mi câini şi puteţi avea restul”.
Bell povesteşte că se simte privilegiat că a putut pune piciorul în acest adăpost istoric care le oferea pionierilor îndrăzneţi comfort şi securitate. Aventurile nu au lipsit, povesteşte autorul, căci în momentul în care se pregăteau să meargă spre vapor, un urs, care probabil le-a simţit prezenţa, se îndrepta către colibă. Arhipelagul este plin de urşi înfometaţi, numărul lor fiind estimat între 2.500 şi 3.000, depăşind cu mult numărul oamenilor. De aceea majoritatea cară după ei arme, atunci când părăsesc adăposturile.
Din fericire, au ajuns repede în bărcile gonflabile, şi de acolo la vas, de unde pornesc spre locul unde monştrii cu dinţi sub formă de sabie obişnuiau să atace vasele. Cel puţin acestea sunt poveştile pe care le spun primii marinari care au ajuns aici şi au văzut morsele. Bell povesteşte că, împreună cu cei care îl însoţeau, le-au găsit pe morse tolănite pe o plajă pe o insulă singuratică, dar că erau mai interesate de scărpinat şi de dormit decât să le atace lor bărcile.
În ciuda numărului mare de urşi, exploratorul Roald Amundsen nu a avut nevoie de arme în Spitsbergen fiindcă dispunea de un mic avion, scrie Gavin Bell. Locul de unde a zburat pentru prima dată pe deasupra Polului Nord, în anul 1926, încă mai păstrează steagul pe care l-a lăsat în Ny Alesund, o veche tabără minieră acum o staţie de cercetare internaţională. O altă atracţie a locului este şi cel mai nordic birou de poştă, unde vizitatorii îşi pot ştampila paşapoartele pentru a atesta faptul că s-au aventurat până la 79 de grade latitudine nordică.
În plus, comunitatea din Longyearbyen, un amestec ciudat între foşti mineri, institute de cercetare şi persoane dornice de aventuri extreme, dispune de un muzeu modern care ilustrează pericolele vieţii la marginea unei bucăţi de gheaţă polară.
La întoarcere, autorul îşi aminteşte un citat al lui Odd Ivar, printre ultimii vânători care au locuit în coliba din Hornsund, în anii ’70, al cărui nume este scrijelit pe o placă de lemn deasupra uşii: “Nu sunt Dumnezeu aici. Nu pot să fac vântul să bată şi nici zăpada să cadă. Iar câteodată nu reuşesc să-i fac nici pe cânii înhămaţi la sanie să mă asculte. Dar sunt al doilea după Dumnezeu. Sunt o fiinţă umană, în viaţă, datorită eforturilor mele”.
