Dacă Toca (adică taică-meu) ar putea să fie prezent în seara celei de-a 20-a ediţii a premiilor Uniter, probabil că ar spune două lucruri după ce ar urca pe scenă pentru a îşi lua în primire premiul de excelenţă: în primul rând că îl enervează faptul că gala se ţine într-o luni, şi că a trebuit, ca atare, să îşi reprogrameze dializa, şi în al doilea rând că nu înţelege de ce i se tot dau premii de excelenţă (pe primul, care era, de fapt, „pentru întreaga activitate”, l-a primit în 2002), dar nu a primit niciodată premiul pentru regie (deşi trei montări ale lui, O scrisoare pierdută, Oblomov şi Elizaveta Bam, au câştigat la categoria „cel mai bun spectacol”). „Sunt un regizor excelent, dar nu suficient de bun?”, ar întreba Toca ironic-amuzat-amuzant, şi sala ar râde şi i-ar da, probabil, dreptate. La sfârşitul galei, ar merge la Cocoşatu’ cu câţiva prieteni şi ar sta la discuţii şi vodcă până la o oră târzie. Sau poate că ar veni cu aceeaşi prieteni acasă. În orice caz, ar fi, după cum i-a plăcut întotdeauna, înconjurat de oamenii care îi sunt dragi.
Însă Toca nu va putea participa, fizic, la această ediţie – şi nici la cele care vor urma. Drept care cei care vor vrea să-l vadă o vor putea face, dacă se grăbesc (teatrul este, din păcate, o artă mai efemeră decât oricare alta), prin prisma spectacolelor sale. La Teatrul Metropolis vor putea vedea, în „Nevestele vesele din Windsor”, veselia lui Toca şi pofta lui de viaţă; la Teatrul de Comedie îi vor putea admira nebunia, inteligenţa şi fantezia în „Casa Zoikăi” – şi umorul şi ironia înţepătoare în „Poker“; în cele din urmă, la Bulandra, care a rămas întotdeauna teatrul său de suflet, vor putea vedea melancolia şi frumuseţea lui Toca în „Oblomov”, şi profunzimea, curajul şi tristeţea sa în „Sfârşit de partidă”. După care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, spectacolele vor fi scoase, pe rând, din programele teatrelor, şi nu vor mai rămâne decât amintirile.
Ceea ce nu va trebui, totuşi, să fie un prilej de tristeţe – pentru că la urma urmei, asta este soarta teatrului şi a lumii lui: să trăiască în amintiri, care pot fi, pentru cei care le aud sau citesc mulţi ani mai târziu, la fel de fascinante şi mişcătoare ca realitatea.
Lui Toca îi plăcea, de exemplu, să îşi amintească de seara în care s-a jucat la Bucureşti, pe la sfârşitul anilor ’70, „Nevestele vesele din Windsor”, pe care o montase la Piatra Neamţ. Spectacolul a fost programat la Bulandra, la sala Izvor, şi înaintea reprezentaţiei coada la bilete ajunsese până pe cheiul Dâmboviţei. Desigur, nu toată lumea a putut intra, aşa că teatrul a fost luat cu asalt (spectacolul, pe muzica lui Nicu Alifantis, făcuse o vâlvă extraordinară). Când în sfârşit piesa a putut începe, cu mult după ora scrisă pe afiş, sala era atât de plină, povestea Toca, încât nu mai aveai loc nici să arunci un ac; oamenii stăteau pe scări, pe buza scenei, câte doi pe un scaun, iar cei care nu au mai încăput în sală au rămas în foaier, pentru a asculta măcar ceea ce nu puteau să vadă. Şi totuşi, în sală a fost o linişte absolută – până la aplauzele care au durat multe, multe minute. Succesul a fost monstruos – atât de monstruos încât Ministerul Culturii a decis să anuleze reprezentaţia care urma să aibă loc a doua zi.
O amintire a lui Toca, aşa cum mi-o amintesc eu – şi probabil toţi cei care au fost în seara aceea de la sfârşitul anilor ’70 în sala Izvor a teatrului Bulandra. Şi care şi-l vor aminti pe Toca şi spectacolele lui la mult timp după ce acestea vor fi încetat să fie jucate. Ceea ce este, cred, tot un fel de premiu de excelenţă.
