Anul trecut, doi muzicieni români entuziaşti, Gabriel Croitoru şi Horia Mihail, după ce au trecut prin experienţa de a cânta pe mari scene ale lumii, în oraşe mari, în Bucureşti la Sala Radio sau Ateneu, dar şi în oraşe mai mici ale ţării, lipsite de viaţă muzicală, au descoperit că au puterea de a duce muzica clasică mai departe, în locuri unde nimeni nu se gândeşte la ea. Au fost inspiraţi de exemplul lui George Enescu, care, cu multă generozitate şi dragoste de oameni şi muzică, a mers cu vioara sa, Guarneri del Gesù, pe front, în spitale, în sate, acolo unde cei mai mulţi aveau nevoie de ea ca alinare.
Astfel s-a născut primul turneu intitulat Vioara lui George Enescu la sate, la iniţiativa Radio România Cultural şi Accendo. A fost o călătorie muzicală care, în 2012, a umplut de emoţie inimile oamenilor simpli din 8 localităţi rurale din România care, deşi nu fuseseră vreodată într-o sală de concert sau nu văzuseră un instrument pe viu, au venit la recital nu cu limuzine, ci cu căruţe, nu în smoking, ci în haine simple, dar au rezonat la fel cu cei ce au posibilitatea să meargă în marile săli de concert. Ca un gest firesc, după aceste emoţionante întâlniri, cei doi artişti au decis să reia această experienţă şi anul acesta. Cea de-a doua ediţie a turneului „Vioara lui George Enescu” cu violonistul Gabriel Croitoru, care are privilegiul de a cânta pe vioara Guarneri del Gesù pe care a cântat George Enescu (instrument pus la dispoziţie şi aflat în patrimoniul Muzeului Naţional ”George Enescu”), acompaniat de pianistul Horia Mihail, a început pe 22 octombrie şi ţine până pe 4 noiembrie, străbătând trei oraşe şi şase localităţi rurale din judeţele Botoşani, Suceava, Vaslui, Sibiu, Ilfov, finalizându-se la Sala Radio din Bucureşti.
Te-ai întors, de foarte puţin timp, dintr-un turneu de mare succes, „Duelul viorilor”, în care te-ai duelat, cântând pe vioara Guarneri del Gesù, cu Liviu Prunaru, care a cântat pe o vioară Stradivarius. Care este, de fapt, povestea acestei viori Guarneri?
Gabriel Croitoru: Este o vioară foarte specială, care a aparţinut maestrului George Enescu. Actualmente, este în patrimoniul Muzeului Naţional „George Enescu”. Ea s-a întors în ţară după moartea maestrului, prin intermediul maestrului Yehudi Menuhin, care a returnat viorile pe care le avea în custodie de la moartea lui Enescu. Menuhin le avea, de fapt, pe toate în custodie. El le-a predat Marucăi Cantacuzino, care, la rândul ei, s-a întors în România cu toate instrumentele şi le-a donat viitorului muzeu, căci pe vremea aceea încă nu exista Muzeul Naţional „George Enescu”. Iată, aşa s-a întâmplat că vioara a ajuns în foarte bune condiţii, după 50 de ani de la moartea maestrului, să fie din nou auzită atât pe scenele muzicale ale României, cât şi în străinătate.
Care a fost senzaţia pe care ai avut-o când ai cântat prima dată pe această vioară? Pentru că, ştim asta, viorile dacă nu sunt cântate suferă, nu sunt ca alte instrumente…
G.C.: Este adevărat. Însă, eu, la rândul meu, am o vioară veche italiană, care se pare că face parte dintre viorile importante. Încă nu ştiu exact ce meşter lutier a făurit-o. Însă mi s-a spus de foarte multă lume că e dintre cele mari şi m-am dus, foarte încrezător, cu vioara mea la Muzeul Enescu să văd şi eu cum sună, comparativ cu un Guarneri, bineînţeles. Acolo, toată lumea încântată… Au închis porţile muzeului şi au venit să asiste, căci nimeni nu văzuse, cu foarte mici excepţii, instrumentul. Aşadar, le-am scos. A mea era mult mai arătoasă decât această vioară Guarneri. Am tras două note pe a mea şi apoi, când am pus mâna pe Guarneri, am şi strâns-o repede pe-a mea. Nu era cale de întors, era mult mai strălucitoare. Cu toate că, iată, după 50 de ani în care nu fusese cântată decât foarte rar, ocazional, vioara s-a păstrat, din fericire, în condiţii foarte bune, datorită seifurilor şi tuturor sistemelor de conservare de la muzeu. Însă toată lumea recunoaşte că, de când a reînceput să sune pe scenă, îşi redobândeşte, de la un an la altul, calităţi pe care, cu siguranţă, le-a avut înainte.
În cadrul „Duelului viorilor“ nu putem spune că a fost un singur câştigător. Părerile au fost împărţite. Unora le-a plăcut mai mult Stradivarius, altora Guarneri.
G.C.: Ca întotdeaua…
Sau le-au plăcut ambele în egală măsură. Însă violoniştii preferă Guarneri, aţi spus asta de mai multe ori. De ce?
G.C.: Mi se pare mult mai îmbrăcat ca sunet, este mult mai pe gustul meu. O vioară ar trebui să fie, după părerea mea, cel mai apropiat instrument de vocea umană. Dar nu mi se pare că o vioară Stradivarius se apropie de vocea umană, datorită timbrului foarte percutant, în special în acut. Aceste viori Guarneri au forţa necesară, dar parcă nu sună aşa ascuţit ca un Stradivarius. Eu compar un Stradivarius cu o lamă de brici care intră într-o bucată de unt. Sunetul unui Stradivarius este foarte direct, spre deosebire de Guarneri care, fiind la fel de direct, parcă nu taie la urechi, ci îmbracă şi colorează sunetele.
Aţi avut şi experienţa de a cânta pe Stradivarius?
G.C.: Da. La un moment dat am făcut schimb, pe scenă, cu Liviu Prunaru, la un bis. Eu n-am fost foarte încântat. E adevărat că amândoi am cântat, cumva, cu grijă, având în vedere că era pentru prima dată când schimbam viorile. Nici dimensiunile nu sunt chiar la fel. Liviu zicea că i-a plăcut cum sună Guarneri. Nici nu mă îndoiesc, e o vioară foarte bună. Mie, personal, mi s-a părut însă că suna mai bine vioara pe care cânt eu.
Sunteţi acum împreună cu Horia Mihail într-un alt turneu, „Vioara lui George Enescu”. Anul trecut a avut loc prima ediţie, care s-a desfăşurat exclusiv în localităţi rurale. Cum a fost această experienţă de a cânta în săli întru totul neconvenţionale şi în faţa unui public care nu se mai întâlnise cu muzica clasică pe viu?
G.C.: A fost o experienţă, pentru mine, în premieră. Nu mai fusesem în localităţi, să spunem, neauzite. La un moment dat, am cântat la Insula Mare a Brăilei şi am mers vreo 40 de km pe un drum de ţară, iar primarul ne-a spus: „Aţi avut mare noroc că n-a plouat pe aici, căci rămâneaţi cu noi vreo două zile şi ne mai încântaţi urechile şi auzul”. În acele localităţi oamenii închideau totul şi veneau la concert. Se oprea orice altă activitate. Bineînţeles, nu s-a întâmplat în toate localităţile o asemenea emulaţie. Însă am constatat, cu plăcere, că românii sunt altfel decât ne cred alţii, în sensul că le place şi muzica clasică. Atâta că pe toate canalele încearcă cineva să ne îndobitocească, cumva. Să ne ofere numai ceea ce vor ei să audă, spunând că asta se cere. Nu este adevărat. Oamenii aceia au venit la concertele respective, unii pentru prima dată. Habar n-aveau despre ce este vorba. Nu numai că au venit de curiozitate, dar au şi rămas până la sfârşitul concertului, ceea ce înseamnă că le-a şi plăcut. În plus, ne-au şi zis: „Vă rugăm să mai veniţi că ne-a plăcut grozav de tare”. Iată, e un lucru de auzit pentru cine trebuie să-l audă. Şi cred că orice experienţă de genul acesta nu face decât să crească nivelul cultural al tuturor. Pentru noi a fost o experienţă extraordinară, pentru că, desigur, suntem obişnuiţi cu sălile de concerte în care toată lumea vine îmbrăcată la costum şi spectatorii vin din plăcere sau din dorinţa de a fi văzuţi. Însă acolo au venit mulţi din curiozitate, pentru că nu se mai întâlniseră nici cu genul de muzică, nici cu mine sau cu Horia, dar au plecat extrem de mulţumiţi. Şi noi la fel.
Au fost foarte mulţi copii care au venit. Ce aţi simţit la întâlnirea cu aceşti tineri în educaţia cărora, până acum, muzica clasică nu şi-a făcut loc? Ce
v-au spus?
G.C.: Erau extrem de plăcut impresionaţi. Am făcut un fel de lecţii deschise. Le-am explicat: uite cum arată un pian, cum arată o vioară, cam ce ştiu să facă şi una şi alta. Unii auziseră de instrumentele respective, alţii nu. Sigur că am mai intercalat şi fragmente, de exemplu, din „Balada” de Porumbescu, pe care toată lumea o ştie, indiferent că are cultură muzicală sau nu. În orice caz, eu cred că am atras multă lume de partea noastră şi dacă numai 5 la sută vor reveni într-o sală de concert, tot este un câştig.
Pentru voi, ca instrumentişti, cât de dificile sunt aceste experienţe? Pentru că trebuie să călătoriţi, uneori, pe drumuri desfundate, zilnic, trebuie să căraţi un pian electric ş.a.m.d.
G.C.: Sigur că din punct de vedere al transportului şi al drumurilor este un pic dificil. Condiţiile însă au fost peste tot, după părerea mea, mult peste ceea ce m-aş fi aşteptat. Sincer să fiu, am plecat destul de sceptic în acel turneu de anul trecut, însă am avut surprize grozave peste tot. Practic am cântat în săli de cămin cultural, nu erau săli de concert, dar unele erau reabilitate, altele se prezentau în condiţii foarte bune şi interesul lumii a fost extrem de mare. Cel puţin pentru mine, nu ştiu pentru Horia, dar sunt convins că şi el a fost de aceeaşi părere, a fost o experienţă care merită repetată de câte ori ai ocazia, pentru că, iată, şi maestrul George Enescu făcea acelaşi lucru. De fapt, ideea de acolo a şi pornit. El cânta pe front la vremea respectivă, în spitale, încercând să aline un pic din suferinţa oamenilor de atunci. Acum nu ştiu dacă este vorba de o suferinţă, dar este vorba de nişte mesageri ai muzicii clasice care doresc să mai deschidă o cale către sufletul oamenilor.
Anul acesta cum se desfăşoară turneul?
G.C.: Anul acesta avem două programe stabilite. Unul ar fi pentru sălile mai importante, respectiv pentru oraşe, unde, cu siguranţă, vom avea parte şi de un public de specialitate şi, în rest, acolo unde este vorba de localităţi rurale vom merge pe programul de largă popularitate care deschide orice ureche şi orice suflet către genul nostru de muzică. Practic, este o lecţie, după cum spuneam, pe care o dorim nu foarte dificilă de la început, ci, pur şi simplu, o cale de a media şi de a atrage lumea către muzica clasică.
