O comedie populară despre tineri şomeri greci este un mare hit, dar ea se bazează pe o situaţie reală serioasă. Jurnaliştii “The Guardian” au pornit în a descoperi care este situaţia reală a tinerilor din Grecia.
Eşti un tânăr european care nu reuşeste să obţină un loc de muncă într-o ţară afectată de cea mai grea situaţie economică din ultimele decenii. După o zi întreagă de refuzuri şi respingeri, cum te relaxezi? Ei bine, în Grecia ai ocazia să urmăreşti un film serial despre alţi oameni de vârsta ta aflaţi în aceeaşi situaţie.
Pentru telespectatorii de altă naţionalitate, “Generaţia 592 de euro” arată ca orice alt serial TV lucios şi pretenţios: editare rapidă, actori cu statură atletică şi un soundtrack rock comercial, acceptabil. Titlul este primul care îl diferenţiază însă de alte filme pentru tineri: el face referire la salariul minim de 592 de Euro câştigat de angajaţii sub 25 de ani.
Există chiar un trailer care transmite: “De unde ştii că eşti parte din generaţia celor 592 de Euro?” Un personaj răspunde imediat: “Dacă ştii deja pe toată lumea de la Agenţia pentru ocuparea forţei de muncă pe numele mic,” sau “Când ai studiat la Harvard, şi, întors în Grecia, locul tău de muncă înseamnă să serveşti ceai celor care fac cafeaua,” replică spusă de un alt tânăr din film, care are rolul unui avocat cu studii în America.
Genul în care se înscrie comedia poate fi numit “situaţii amuzante despre indicatori economici” şi este din ce în ce mai des întâlnit, dar tema constantă a serialului este lipsa unei surse de venit permenanente: când personajele merg într-un bar, este evident că-şi vor permite doar un suc. Mai mult, un calculator este prezent în permanenţă pe ecran, înregistrând cât cheltuie tinerii până ajung la ultimul bănuţ.
Nici alte întămplări mai romantice – caracteristice sitcomurilor- nu scapă de problema lipsei de fonduri. “A găsi un job este la fel de greu ca a-ţi găsi o relaţie”, oftează o tânără din film. “Le dai tot ce e mai bun şi tot nu te sună înapoi,” adaugă ea.
Show-ul a fost lansat în octombrie anul trecut şi a înregistrat audienţe foarte mari, fiind considerat un hit, mai ales pentru distribuţia integrală cu actori necunoscuţi. Publicul între 14 şi 24 de ani este cel care a privit cu cel mai mare interes serialul, mai mult de 60% dintre telespectatorii cu această vârstă urmărindu-i constant episoadele.
Aflat la primul său loc de muncă în televiziune, scenaristul Lambros Fisfis a preferat un subiect foarte cunoscut lui: “Am vrut să scriu despre generaţia noastră, iar acest subiect se apropia cel mai mult de realitate fără a apela la dramă sau tragedie”, a declarat tânărul de 28 de ani.
Seria s-a terminat cu un final incert: toate personajele au părăsit Grecia, fie pentru Anglia ori Cipru, fie doar pentru a călători în jurul lumii. Scenaristul Fisfis povesteşte amuzat că titlul iniţial al filmului a fost “700 de Euro”, pentru că acesta era salariul mediu oficial la vremea respectivă. Apoi, “cu trei, patru săptămâni înainte de a începe difuzarea”, Guvernul a diminuat valoarea acestuia, pentru a oferi totuşi o şansă tinerilor să pătrundă pe piaţa locurilor de muncă cu salarii mai uşor de oferit de către angajatori. Echipa s-a gândit chiar să ruleze un trailer transmiţând : “Poate că luna viitoare va fi numită Generaţia celor 300 de Euro”.
Media exagerează adesea situaţiile reale, dar Fisfis susţine că a reuşit contrariul: a conturat principalul aspect al tinereţii într-o ţară în care aproape 40% din populaţia situată între 16 şi 24 de ani este şomeră.
Care este sâmburele de adevăr al serialului?
Vizitând Exarchia, varianta elenă a Camden Town (un district londonez dezvoltat economic), devine evident că scenaristul comediei are dreptate.
La etajul superior al unui bar sunt patru bărbaţi din clasa socială mijlocie, toţi absolvenţi de universitate, toţi vorbind fluent engleza – şi toţi încercând să găsescă locuri de muncă adaptate educaţiei lor.
Dimitris este cel mai ghinionist dintre ei: este un tânăr de 27 de ani, absolvent al unui masterat în management şi care dă dovadă de o politeţe instinctivă. Şi-a finalizat studiile în 2009 – primul an al crizei economice greceşti – şi după abia doi ani a obţinut un job. În ultimii trei ani a lucrat şase ore pe zi într-un call-center, încercând să convingă oamenii pe care îi suna să-şi schimbe switch-ul pentru Internet.
El spune că job-ul său are trei mari hibe: e la trei ore distanţă de casă, transportul costă 30 de Euro pe zi iar contractul de muncă trebuie semnat în fiecare lună.
Există chiar şi o a patra problemă: e supra-calificat. Încă o treime dintre colegii săi din call-center au cel puţin o diplomă de licenţă.
“Când eram încă la facultate, obişnuiam să glumim: “O să fie bine. O să devenim funcţionari bancari. Nu e ideal, dar o să câştigăm 20.000 de Euro pe an.””, îşi amintesc tinerii. Fratele lui Dimitris, Andreas, completează: “În 2009 însă, toate aceste posturi au dispărut”.
Proaspăt întors de la un interviu pentru firma de contabilitate PWC, Andreas este cel mai norocos din întregul grup şi o ştie foarte bine: “Au fost 2.800 de aplicanţi pentru 28 de joburi”. Însă chiar şi norocul său este limitat: după plata taxelor, salariul său ajunge la 14.000 de Euro, ceea ce-i lasă 150 de Euro pentru distracţie. Aceasta însumează “două cafele cu prietenii, două cu iubita şi câteva ţigări”. Cu siguranţă nu poate fi vorba despre o locuinţă proprie. Cu vârste apropiate de 30 de ani, fraţii Andreas şi Dimitri locuiesc încă într-o singură cameră, acasă.
Apoi în grup mai e şi Marios, care a studiat economia, dar se pregăteşte să înceapă un master în contabilitate. “La 27 de ani, nu mai vreau să mai studiez. Vreau să-mi încep viaţa corespunzător,” spune el. Chiar şi atunci când aceste diplome fac rost de un loc de muncă, ele nu pot asigura şi salariul. Marios a lucrat timp de şapte luni la biroul unui contabil şi nu a primit niciun euro.
Neînţelegerea s-a încheiat cu replica angajatorului către Marios: “Mergi şi angajează-te în altă parte. O altă companie poate are bani să te plătească”.
În timp ce-şi beau cafelele cu gheaţă şi fumează ţigări rulate chiar de ei, pentru că “sunt mai ieftine decât ţigările gata făcute”, tinerii vorbesc despre toate locurile unde s-au gândit să plece. Marios menţionează ofertele primite de la universităţile din Leichester, Surrey şi Cardiff.
Panos e recent întors din Suedia. “Migraţiile astea nu fac familiile fericite”, spune Andreas, adăugând că “Familiile sunt separate definitiv”. Apoi Dimitris, de la call-center, ripostează: “Mie mi-ar plăcea să plec”.
Lois Labrianidis nu pare surprins de scenă. Angajat ca geograf economist la Universitatea din Macedonia, spune că Grecia livrează pe piaţa de muncă mai mulţi absolvenţi de facultate decât media europeană. Iar în unele domenii, cifrele sunt încă şi mai îngrijorătoare: proporţional cu numărul total al populaţiei interne, în Grecia absolvă în fiecare an al doilea cel mai mare număr de medici din lume.
“Este un număr mare de absolvenţi pentru un sector privat ineficient”, spune el. “Majoritatea firmelor şi antreprenorilor se comportă ca şi cum ar fi într-o ţară emergentă şi ar putea angaja mână de lucru relativ ieftină”, adaugă profesorul macedonean.
Grecia a trimis pentru mult timp foarte multă forţă de muncă activă în afara ţării. Dar, dacă în anii 1960-1970 se exporta mai ales personal necalificat, acum, într-un trend acutizat de criza economică, emigrează mai ales absolvenţii de studii superioare.
Ce analizează Lios Labrianidis este un contract social – tu iei note mari, noi îţi oferim locul de muncă – ce nu mai funcţionează. Răspunsul tineretului grec este părăsirea ţării sau greva.
Tineri supra şcoliţi, subcalificaţi şi răzbunători- acestea sunt trăsăturile protestatarilor de vara aceasta din Syntagma Square ateniană şi din alte mari oraşe ale ţării.
În Marea Britanie unii dintre ei s-au coalizat sub numele de “UK Uncut”, în Spania îşi spun “Indignados”, iar în Grecia s-au declarat “Aganaktismenoi” sau Frustraţii. În fiecare situaţie este vorba despre aceeaşi clasă – tinerii simţindu-se minţiţi cu un viitor decent – alături de funcţionari publici confruntându-se cu disponibilizări, reduceri de pensii şi salarii, reunind astfel cea mai puternică forţă politică a ţării.
Mergi în Syntagma Square acum şi ai să observi că singura activitate umană este formată din imigranţi care vând genţi de umăr. Dar contestatarii au pregătită o nouă ieşire în stradă pe 3 septembrie şi fac deja propagandă.
Mâncând souvlaki, în apropiere de piaţa ateniană Monistiraki, George, Dimitris şi Foula povestesc ce şi-au propus. Tinerii sunt contrariaţi de actualitatea politică a ţării şi citează din sloganul grupării Aganaktismenoi: “nu vrem ca deciziile pentru noi să fie luate fără noi”. Par a fi mai mult adepţi ai platformei politice de stânga, decât aspiranţi la emigrare: citează din Bakunin şi se contrazic pe seama subiectului Naomi Klein. Ceea ce îi uneşte este sentimentul că sunt închişi în afara vieţilor lor.
Arătând către alţi greci aflaţi din încăpere, Dimitris spune: “Acestea sunt cele mai inteligente persoane ale generaţiei noastre, dar pun benzină şi servesc cafele”. Şi jură că va lupta să schimbe această situaţie. Câteva minute mai târziu, se întreabă unde ar trebui să studieze: Preston sau Sheffield.
