Unul dintre punctele forte ale manifestării „Filme de Cannes la Bucureşti” a fost întâlnirea selecţionerului peliculelor care ajung în competiţia prestigiosului festival, Thierry Frémaux, cu presa şi cu studenţii de la UNATC.
La anul, Thierry Frémaux împlineşte 10 ani de când este delegatul general al Festivalului de Film de la Cannes, adică, până la un punct, omul cel mai curtat şi, în final, cel mai înjurat din întreaga lume cinematografică. „Dacă într-un an selecţia este bună, acest lucru se datorează exclusiv cineaştilor; dacă este un an mai slab, asta este doar din cauza mea. Aceasta este percepţia generală a lucrurilor. Orice aş face, eu nu am nici un merit”, a declarat, glumind, Thierry Frémaux. El este o personalitate-cheie a industriei cinematografice mondiale pentru că Festivalul de la Cannes este evenimentul cultural cu cea mai mare acoperire mediatică. „În această lume există patru manifestări care interesează toată populaţia globului, în consecinţă mereu în vizorul presei: Jocurile Olimpice, Campionatul Mondial de Fotbal, Turul Franţei şi Festivalul de Film de la Cannes.”
Festivalul de la Cannes, „echipa cu cei mai buni jucători”
Pentru că toată lumea era curioasă să afle cum se face selecţia la Cannes, viitorii cineaşti pentru a face filme după „reţeta” care să le asigure prezenţa pe covorul roşu, iar criticii pentru a dezbate problema, Thierry Frémaux a mărturisit că reţeta este în fapt tocmai aceea că nu se face nimic după reţetă. Până a ajunge însă la cele 12 zile de fast şi strălucire, Thierry Frémaux stă din ianuarie până în aprilie într-o sală de cinema („unde trăiesc, mănânc şi uneori dorm”) şi vede filmele înscrise în preselecţie.
„Cannes-ul e cel mai democratic festival. Adică, dacă oricare dintre voi face un film de vreo o oră şi ceva, filmat cu o cameră mică sau cu telefonul mobil, şi decide să ni-l trimită, poate fi sigur că va fi văzut de cineva. Recunosc că nu văd eu toate filmele. Dar, din cele cam 1700 de filme înscrise anual, ajung să văd vreo 700-800, restul fiind vizionate de nişte comitete de selecţie care mă ajută. Mă veţi întreba, probabil, dacă vedem filmele integral. Şi răspunsul meu e «nu întotdeauna» pentru că, după atâţia ani de experienţă, cam ştim ce merită şi ce nu merită selecţionat.
Din 1700 de filme înscrise în preselecţie, ajung la festival doar 50, iar unul dintre reproşurile frecvente pe care le primesc este faptul că sunt aproape an de an prezenţi cam aceiaşi cineaşti: Lars von Trier, Tarantino, Wong Kar Wai sau fraţii Dardenne. Explicaţia este foarte simplă: marii regizori fac filme mari. Şi în anii ’60 la Cannes erau prezenţi mai mereu Antonioni, Tarkovski şi Bergman. Aşa cum până în 2006 din echipa naţională a Franţei nu putea lipsi Zidane. Festivalul de la Cannes este şi el o «echipă» de top care-i include, bineînţeles, pe cei mai buni «jucători». Nu se poate altfel”, a continuat Thierry Frémaux asemănările cu lumea sportului.
„Moartea domnului Lăzărescu” – „un certain regret”
Întrebat fiind ce l-a fermecat la cinematografia românească, Thierry Frémaux a spus că cel mai interesant lucru este tocmai că nu există o cinematografie românească colectivă, ci că fiecare regizor în parte are propriul său „cinema”. „Primul film românesc care mi-a atras atenţia a fost «Moartea domnului Lăzărescu». L-am selecţionat în secţiunea «Un certain regard» şi pot spune azi că acest lucru mi-a provocat «un certain regret». Îmi pare rău că nu l-am inclus, la vremea lui, în competiţia oficială. De altfel şi «4, 3, 2» a fost inclus, iniţial, tot în aceeaşi secţiune şi acolo a rămas până cu două zile înainte de festival. Dar am făcut acest lucru ca să-l păstrez ca pe o surpriză.” Făcând o paralelă cu „Oameni şi zei” (regia Xavier Beauvois), film pe care Thierry Frémaux l-a ales să fie proiectat în seara de gală a evenimentului de la Bucureşti, selecţionerul celui mai mare festival al lumii şi-a expus „crezul”: „Cinematograful este ca o Biserică Mondială, e un instrument de cunoaştere a lumii, o cale de dialog şi, de ce nu, un mod de a aduce pacea. Iar noi, cei implicaţi în acest fenomen, suntem asemenea unor preoţi misionari devotaţi trup şi suflet «credinţei» noastre”.
