Selecţionat în 2010 la Festivalul de la Cannes, filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” este portretul dictatorul român executat în 1989, realizat numai din imagini de arhivă oficiale şi fără niciun comentariu. Este al treilea lung metraj al lui Andrei Ujică din ultimii douăzeci de ani, alături de “Videogramele unei revoluţii” în 1992 şi “Out of the Present” în 1995, scrie ziarul Le Monde, care publică un interviu cu regizorul român.
Ujică este unul dintre maeştrii montajului imaginilor de arhivă, alături de francezul Chris Marker, germanul Harun Farocki, ungurul Peter Forgacz, italienii Yervant Gianikian şi Angela Ricci Lucchi, potrivit ziarului menţionat, citat de Agerpres.
S-a născut în 1951, la Timişoara, iar în 1981 se stabileşte în Germania, unde se consacră cercetării în domeniul literar. Convertit ulterior la film, el predă această disciplină la Universitatea de artă şi design din Karlsruhe. Opera sa, consacrată căderii blocului comunist, constituie o reflecţie pasionantă asupra dimensiunii estetice şi politice a imaginilor.
“Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” este un titlu deconcertant pentru un film atât de personal… Am plecat de la o observaţie simplă: orice material pe care îl aveam la dispoziţie ţinea de propagandă. Altfel spus, toate imaginile existente ale dictatorului au fost comandate şi vizate de el. Nu puteam să ies din acest registru, doar dacă nu vroiam să fac un documentar pedagogic sau un film de ficţiune”, spune Ujică în interviul acordat ziarului francez.
“Demersul meu constă în evocarea istoriei pe baza imaginilor care o reprezintă. Singura perspectivă narativă posibilă era deci să fac un film bazat pe punerea în scenă chiar a lui Ceauşescu. Acest parcurs, cu dramaturgia clasică a ascensiunii şi căderii, oferă, după părerea mea, un frumos studiu de caz despre exercitarea puterii şi natura totalitarismului în secolul al XX-lea”, afirmă regizorul, adăugând: “Pe de altă parte, desigur acest titlul este retoric şi este vorba de o autobiografie fictivă. Ceea ce este important pentru mine este să semnalez spectatorului o perspectivă care nu este aceea a documentarului clasic, dar care se apropie de romanul istoric”.
Regizorul prezintă apoi fazele la care el supune materialul pus la dispoziţie de arhive: “analizarea şi interpretarea, construcţia narativă şi montajul, care este faza cea mai fascinantă”. “În ceea ce priveşte sunetul, totul, în afară de discursuri, a fost reconstituit, deoarece 90% din benzi, iniţial ocupate cu muzică şi comentarii, nu le mai conţin în prezent. Coloana sonoră actuală este un amestec de hiper-realism, de abstract şi de linişte deliberată. Toate acestea creează un efect de distanţare care face ca propaganda conţinută în acest material să se destrame singură”, spune Ujică.
“Imaginile provin din arhivele televiziunii şi cinematecii naţionale. Este practic, dar volumul este enorm, deoarece lui Ceauşescu îi plăcea mult să fie filmat. Avea patru sau cinci operatori autorizaţi, care filmau evenimentele publice, dar şi scene din viaţa privată şi petrecerile din familie – un “home movie oficial” – pe care Ceauşeştii le vizonau numai în particular”, precizează regizorul. “S-a păstrat o zecime din aceste imagini, adică aproape o mie de ore. Am făcut o preselecţie de 260 de ore şi pe baza acestora am montat, timp de doi ani, acest film de trei ore”, explică regizorul.
“Ceea ce m-a interesat a fost să creez o emoţie şi în acelaşi timp o reflecţie asupra statutului imaginilor. În România, tânăra generaţie, dornică să cunoască trecutul părinţilor, a fost captivată de film şi a descoperit că dictatorul era mai puţin singur decât se spune”, consideră Ujică.
Regizorul român afirmă că filmul l-a ajutat să înţeleagă mai bine dictatura ca fenomen colectiv. “Pentru generaţia mea, el nu reprezenta decât personificarea totalitarismului şi cristalizarea urii noastre. Realitatea este mai complexă: Ceauşescu nu este un monstru căzut din cer ca să persecute o naţiune nevinovată. Filmul arată că orbirea ideologică şi o anumită acceptare colectivă sunt necesare pentru instalarea şi perenitatea călăului”, notează în finalul interviului Ujică.
