1 septembrie, adică 9/11, numele dat de mass-media americane, şi cel care va rămâne de acum în istorie. Deşi a avut loc în New York (sau poate tocmai pentru că s-a întâmplat acolo), atacul terorist în urma căruia s-au prăbuşit turnurile gemene a schimbat viaţa tuturor. În mod ciudat, a şi unit destinele unor oameni până atunci necunoscuţi, fie şi pentru câteva secunde. Când i-am spus mamei despre ce e articolul ăsta, a strâmbat din nas. Subiectul nu e unul plăcut. Însă adevărul e că 11 septembrie face parte din viaţa noastră, chiar şi aici, la mii de kilometri de ţărmurile Americii. Acum 9 ani, aveam (în mod ironic), 11 ani, şi mă aflam la o oră de pregătire la matematică. Televizorul mergea în fundal, şi programul a fost întrerupt de ştiri: un avion intrase într-o clădire din New York. Până am ajuns acasă, avuseseră loc şi celelalte 3 atacuri, iar mama asculta în bucătărie Europa FM, unde se vorbea despre un posibil atentat. Cred că e o scenă cunoscută pentru mulţi. Mai mult, cu toţii ştim pe cineva (care ştie pe cineva) în America, şi am auzit relatările şi poveştile lor: cum erau în vacanţă, pe stradă sau într-un avion când s-a întâmplat nenorocirea. Şi uite-aşa, încetul cu încetul, 11 septembrie a poposit în vieţile noastre, luând locul lăsat vacant de vreo altă tragedie, demult petrecută. 9/11, o denumire strict engleză, are înţeles şi pentru noi, iar adevăratul impact al zilei se vede abia astăzi, prin numărul imens de oameni pe care i-a afectat. În aceste condiţii, era normal ca aceeaşi zi să se infiltreze şi în filmele, cărţile şi muzica noastră, fie ca influenţă directă, fie prin consecinţele pe care le-a generat (războiul din Afghanistan şi Irak). Având în vedere că lista e una lungă, mai jos veţi găsi doar nouă filme relevante pentru cei nouă ani care au trecut.
„11’09″01″ (2002) şi „Ash Tuesday” (2003)
Făcut în 2002, filmul a dat dovadă de curaj apărând la doar un an după atentate, şi având chiar premiera franceză şi canadiană pe 11 septembrie. „11’09″01″ este de fapt o colecţie de 11 scurtmetraje aparţinând a 11 regizori, din 11 ţări diferite (Iran, Franţa, Egipt, Bosnia-Herţegovina, Burkina Faso, Marea Britanie, Mexic, Israel, India, America, Japonia). Fiecare filmuleţ durează exact 11 minute, 9 secunde şi un cadru, şi toate prezintă o altă perspectivă asupra zilei de 11 septembrie. Printre regizorii implicaţi în proiect se numără Alejandro Gonzalez Inarritu, Ken Loach şi Sean Penn. La fel ca „11’09″01″, „Ash Tuesday” prezintă vieţile mai multor locuitori din Manhattan, toţi afectaţi de atentatele din septembrie, şi toţi uniţi într-un fel de acestea. La vremea respectivă, a fost unul dintre primele producţii filmate în Manhattan, lângă Ground Zero (locul unde fuseseră amplasate turnurile).
„Fahrenheit 9/11″ (2004)
O căutare rapidă pe Google arată că în anii în care au trecut au fost făcute aproape 30 de documentare despre atentatele din septembrie. Dintre acestea, „Fahrenheit 9/11″, al regizorului american Michael Moore, este cel mai cunoscut, dar şi cel mai controversat. Câştigătorul premiului Palme d’Or la Festivalul de la Cannes în 2004, filmul a primit o ovaţie de 20 de minute la premiera sa, de la acelaşi festival. Cei care l-au văzut însă, sunt de părere că decizia juriului a fost mai mult una politică, nicidecum una bazată pe meritele filmului. Concentrat în jurul administraţiei Bush şi a celor două războaie pornite ca urmare a atentatelor, documentarul condamnă societatea şi mass-media americană care au permis începerea războiului.
„United 93″ (2006) şi „Flight 93″ (2006)
Ambele filme au aceeaşi temă: cel de-al patrulea avion deturnat pe 11 septembrie, pe care pasagerii şi personalul navei au reuşit să-l recaptureze de la terorişti şi să-l îndrepte către un câmp gol, unde avionul s-a prăbuşit, omorând toţi pasagerii. Diferenţa dintre cele două filme este că primul a fost făcut special pentru marile ecrane, în regia lui Paul Greengrass, şi a primit multe premii şi nominalizări (inclusiv la Oscar), în timp ce „Flight 93″ este un film făcut pentru micile ecrane, fără prezenţă în cinematografe. În mod ironic însă, criticii spun că dintre cele două, „Flight 93″ este mai bun.
„World Trade Center” (2006)
În regia lui Oliver Stone, şi avându-i pe Nicolas Cage şi Michael Pena în distribuţie, „WTC” spune povestea a doi pompieri prinşi sub dărâmăturile turnurilor gemene. Pe măsură ce operaţiunile de salvare găsesc din ce în ce mai mulţi morţi, şi foarte puţini supravieţuitori, cei doi încearcă să-şi păstreze speranţa că vor fi descoperiţi la timp. Bazat pe o poveste adevărată, filmul este şi o analogie (deloc subtilă) la spiritul american mereu învingător şi patriotic.
„The Road to Guantanamo” (2006)
Se vede treaba că 2006 a fost un an fructuos pentru această temă, cu încă un film premiat. „The Road to Guantanamo” a primit Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin în 2006, fiind nominalizat şi la premiile europene de film, cât şi la BAFTA. Plasat în Pakistan şi Afghanistan, filmul e povestea a patru prieteni pakistanezi care călătoresc aproape de graniţa cu Afghanistanul, pentru a se duce la o nuntă. Odată ajunşi acolo, decid să treacă graniţa în ţara aflată în război, ceea ce se dovedeşte a fi o greşeală, pentru că sunt capturaţi de americani şi trimişi în Guantanamo, celebra închisoare militară din Cuba. Acolo urmează trei ani de tortură şi abuzuri, totul pentru a-i face pe prizonieri să mărturisească că sunt terorişti.
„Reign over me” (2007)
O dramă care se concentrează asupra prieteniei dintre doi foşti colegi de facultate, „Reign Over Me” a fost primit sceptic de către critici, mai ales din cauza prezenţei lui Adam Sandler în rolul principal (actor mult mai cunoscut pentru rolurile sale de comedie). Charlie (Adam Sandler) şi-a pierdut familia în urma atentatelor din 11 septembrie, şi a devenit retras şi depresiv din cauza asta. Întâlnirea cu fostul său coleg, Alan (Don Cheadle), îi dă lumea peste cap: Alan are tot ce şi-ar putea dori vreodată, însă pare decis să-l ajute pe Charlie să treacă peste tragedia din viaţa lui.
„Rendition” (2007) şi „A Mighty Heart” (2007)
Acelaşi an, acelaşi subiect, bazat pe două poveşti adevărate. Doi soţi dispăruţi, două soţii care îşi caută cu disperare soţii. În „Rendition”, Reese Witherspoon este soţia lui Anwar, un egiptean, cetăţean american, care, odată plecat la un congres în Africa de Sud, nu se mai întoarce acasă. Din cauza unei neînţelegeri, Anwar este arestat pe aeroport şi trimis la o bază americană din nordul Africii, unde este torturat pentru a mărturisi apartenenţa la o facţiune teroristă. Filmul este construit inteligent, povestea lui fiind întretăiată cu cea a torţionarului său, el însuşi o victimă a terorii. „A Mighty Heart” o are pe Angelina Jolie în rolul lui Mariane Pearl, o jurnalistă al cărei soţ, Daniel, jurnalist la rându-i, dispare în momentul în care pleacă să-i ia un interviu unui lider pakistanez al unui grup fundamentalist. Pe măsură ce acţiunea se desfăşoară, situaţia devine din ce în ce mai confuză, mai ales în ceea ce priveşte adevăraţii săi răpitori.
„Dear John” (2010)
Nu se putea să lipsească un film de dragoste din listă. Bazat pe o carte de-a lui Nicholas Sparks, „Dear John” urmăreşte povestea unei tinere din America (Amanda Seyfried) şi a iubitului său (Channing Tatum), soldat aflat în permisie. În momentul în care au loc atacurile din New York, el se decide să se reînroleze şi să plece la război. Pe parcursul a doi ani, cei doi îşi trimit scrisori în permanenţă, însă la un moment dat, acestea nu mai sunt îndeajuns, iar iubirea lor ajunge într-un impas.
„Remember Me” (2010)
Pare aproape un păcat să dezvălui aici legătura dintre 9/11 şi „Remember Me”, având în vedere că tocmai acesta este punctul-cheie al filmului. Tocmai de aceea, nu o să o fac. Pierce Brosnan, Robert Pattison, Chris Cooper şi Emilie de Ravin ţes împreună o poveste de familie, cu bunele şi relele ei. Cu un frate mai mare mort, un tată distant (Pierce Brosnan) şi o surioară dependentă de el, viaţa lui Taylor (Robert Pattison) nu e deloc uşoară. În momentul în care se îndrăgosteşte nebuneşte de Ally (Emilie de Ravin, pe care o ştiţi din „Lost”), fata locotenentului Neil Craig (Chris Cooper), tatăl ei se opune relaţiei celor doi. Spre sfârşitul filmului, după certuri, împăcări şi discuţii, toate tipice unui cuplu şi unei familii normale, lucrurile par să intre în normal pentru cei doi.
