Lupta cu neputinţa de a merge sau de a vorbi trebuie să înceapă cât mai repede. Familia şi un kinetoterapeut bun îi pot reda motivaţia bolnavului şi îi pot creşte şansele de a-şi relua o serie de activităţi.
Sprijinul familiei este vital pentru o persoană care tocmai a făcut un accident vascular cerebral (AVC). Soţul, soţia sau copiii sunt cei care vor amortiza şocul resimţit de bolnav în momentul în care îşi dă seama că viaţa lui s-a schimbat radical. „Un bolnav cu AVC se transformă într-un copil răsfăţat şi trebuie să fii maleabil cu el tot timpul. Deseori, intră în stări de depresie pentru că nu mai poate socializa sau munci. Au tot felul de disconforturi pe care unii nu le pot verbaliza şi atunci trebuie să le explici că dacă fac exerciţiile date de logoped o să poată vorbi din nou”, explică Ionuţ Colibăşeanu, kinetoterapeut la Spitalul Bagdasar Arseni din Bucureşti. Familia este cea care trebuie să-l încurajeze pe bolnav să se mobilizeze şi să facă toate eforturile pentru a se recupera.
Un kinetoterapeut bun este al doilea mare sprijin după un atac cerebral şi, pe lângă cunoştinţele medicale, are nevoie şi de unele ce ţin de psihologie. Exerciţiile încep în spital, după ce bolnavul este transferat din secţia de neurochirurgie în cea de recuperare. „La început sunt extrem de demoralizaţi şi neagă faptul că sunt bolnavi şi că au nevoie de exerciţii. Durerea de articulaţii în timpul exerciţiilor este foarte mare, la fel şi frustrarea. Încet-încet, rezultatele exerciţiilor încep să se vadă, iar asta îi încurajează”, povesteşte kinetoterapeutul. Când ajung iar să se ridice singuri din pat, să meargă la toaletă, să se spele pe faţă sau pe mâini, să urce scările, se autostimulează şi vor să lucreze şi mai mult.
Locuinţa, adaptată în funcţie de nevoile bolnavului
Recuperarea care se face în cadrul spitalului după operaţie durează de regulă o lună. Bolnavul este apoi externat şi primeşte recomandarea de a-şi continua exerciţiile acasă, sub supravegherea unui membru al familiei sau, dacă-şi permite, a unui kinetoterapeut. O altă variantă este să meargă într-un centru de recuperare privat. De multe ori, locuinţa trebuie adaptată în funcţie de nevoile bolnavului. Spre exemplu, dacă nu se poate deplasa decât în fotoliu rulant, uşile trebuie lăţite. De asemenea, se recomandă amplasarea unei rampe în faţa scării. „Blocurile mai vechi nu au fost prevăzute şi pentru persoanele cu handicap, pentru că pe vremuri acestea erau ferite de ochii lumii, de ruşine”, spune Colibăşeanu.
Pentru ca bolnavul să-şi poată face exerciţiile de recuperare, se recomandă montarea unui spalier pe perete şi amplasarea unui scripete. Persoanele care şi-au recăpătat priza pumnului îşi pot mări forţa musculară cu ajutorul unei mingiuţe pe care trebuie să o strângă în palmă. Cei care nu pot ieşi zilnic afară însoţiţi de cineva pot folosi o cutiuţă din lemn. Aceasta se lipeşte de perete, iar pacientul urcă pe ea cu piciorul sănătos şi coboară cu cel bolnav. Se mai pot face exerciţii cu ajutorul unui baston sau se mai poate adapta o roată de bicicletă din plastic cu care se face o mişcare ca şi cum ar scoate apă din fântână.
Pacienţi care refuză tratamentul
În total, perioada de recuperare poate dura între cinci şi doi ani sau chiar şi o viaţă întreagă. „Cărţile mai noi de specialitate spun că cele mai bune rezultate se pot obţine în primii doi ani. Eu cred însă că tratamentul este pe termen şi mai lung”, spune Colibăşeanu.
Situaţia este dramatică în cazul pacienţilor care refuză categoric să înceapă recuperarea, în ciuda insistenţelor familiei şi a kinetoterapeuţilor. În lipsa exerciţiilor, articulaţiile se blochează în câteva luni şi doar o intervenţie chirurgicală mai poate rezolva problema. „S-au făcut studii care arată că la persoanele care spun «nu pot» apare impotenţa funcţională. Creierul taie toate conexiunile dintre neuronii aflaţi în zonele cu focare de excitaţie şi încetineşte funcţiile anumitor organe. Practic, îţi tai singur craca de sub picioare”, explică Ionuţ Colibăşeanu.
Pacienţii care sunt imobilizaţi în pat trebuie să fie întorşi din două în două ore de pe o parte pe alta, pentru că altfel se formează răni care se vindecă foarte greu. Se întâmplă să vină la spital şi pacienţi de care nu are nimeni grijă, în special din mediul rural, ale căror ţesuturi s-au necrozat din cauza rănilor.
„Cea mai mare sancţiune este că îţi e ruşine pentru ce ai păţit”
Iulia D. (59 ani) a suferit un accident vascular cerebral în urmă cu doi ani, în timp ce se afla la mormântul soţului ei. A început exerciţiile de recuperare la o lună de la operaţie şi le continuă şi acum. „E un proces dureros când fiecare articulaţie e pusă în funcţiune. Merg cu orteză prinsă de piciorul stâng şi nu-mi pot folosi mâna stângă. Încerc să mă integrez cu jumătate de trup în treburile casnice, dar e greu. Cea mai mare sancţiune este că îţi e ruşine pentru ce ai păţit”, povesteşte Iulia D.
Camelia, fiica ei, spune că mama ei era o persoană activă şi la început a fost dificil pentru toată familia să accepte că pur şi simplu ea nu se poate mişca. „Mama avea impresia că, dacă ajunge acasă, o să facă ce făcea înainte de AVC. După ce s-a convins că nu este aşa, a început să exerseze mai mult şi, evident, au început să apară şi rezultatele. A început să aibă grijă singură de ea şi de atunci pot spune că situaţia a fost mult mai uşoară”, povesteşte Camelia. Despre frustrările care apar în mod firesc, Camelia mai spune: „Ele apar când vezi că nu mai poţi să faci ceea ce făceai înainte: serviciu, curăţenie, mâncare, plimbări în oraş, dar eu i-am pus aspiratorul în mână şi, de atunci, face curat singură. Când gătesc, sunt activităţi pe care le face ea, cam ce se poate face cu o mână: tăiat legume, curăţat usturoi şi chiar împachetat sarmale”. Camelia a luat-o pe mama ei peste tot pe unde a mers şi le recomandă celor care însoţesc un bolnav cu AVC să aibă multă răbdare. „Se mişcă foarte încet. De la uşa restaurantului până la masă face zece minute. Am fi putut să o luăm cu un scaun cu rotile, dar nu am vrut. Am preferat să o lăsăm să meargă pentru că acesta este un exerciţiu”, spune Camelia.
Stresul, anticoncepţionalele şi tutunul omoară creierul
Vârsta la care apare atacul cerebral a scăzut în ultimii ani foarte mult, ajungând şi la 37-40 de ani. Anticoncepţionalele, ritmul de viaţă dezordonat, aditivii din alimente, stresul, tutunul, băuturile energizante şi excesul de cafea împiedică substanţele nutritive să mai hrănească vasele de sânge.
Reintegrarea în societate este greoaie chiar şi în cazul tinerilor. Mulţi dintre ei se lovesc de porţi închise şi nu sunt acceptaţi la serviciu dacă nu-şi mai pot folosi mâna sau piciorul afectat.
„Trebuie să-şi accepte situaţia, să-şi continue recuperarea şi să înveţe altă meserie”, spune Ionuţ Colibăşeanu. Unii dintre ei îşi revin într-un proporţie de 80%, dar regresează dacă nu-şi continuă exerciţiile.
