Alături de el am învăţat zeci de cântece, am dansat prin casă şi am plâns împreună la moartea vreunui prieten comun (şi aveam mulţi, de la Cenuşăreasa la Gemini, micuţul greiere din „Pinocchio”). Alături de el mi-am imaginat, pe rând, că sunt o sirenă prinsă pe o stâncă, un Mowgli la puterea feminină, că am puteri nemaivăzute de arcaş sau că zbor. Alături de el, totul era posibil. Bineînţeles, povestea de mai sus are câteva „bube”, poate cea mai importantă fiind faptul că Walt Disney a murit în 1966, cu mult timp înainte ca eu să mă nasc, ceea ce face o întâlnire între noi puţin probabilă. Mai e şi faptul că „prietenul” meu se materializa doar pe ecran, chemat prin- tr-un imperios „Vreau Disney!” şi prin puterea telecomenzii, precum şi mica problemă a limbii: Walt Disney era american, dar noi doi am făcut cunoştinţă direct în română. Probabil că ăsta este singurul lucru pe care i l-am reproşat vreodată, mai ales pentru că devenea deranjant în momentul cântecelor, şi ele dublate. Crescând, încetul cu încetul m-am îndepărtat de el, deşi încă plângeam (şi plâng în continuare!) la „Regele Leu” sau dansam pe melodiile din „Cartea Junglei”. Însă cum să-l uiţi pe Disney? Am şi acum toate casetele cu desenele animate care mi-au populat copilăria, „Sabia din piatră”, „Cartea Junglei”, „Doamna şi vagabondul” sau „Cenuşăreasa”, dar urmează să-mi măresc colecţia. Pentru că au trecut 70 de ani de la crearea lui „Dumbo” – în 1941! -, urmează să fie scoasă o ediţie specială a filmului, în ton cu tehnologia actuală: totul a fost îmbunătăţit digital, cu scene bonus adăugate, iar filmul va fi disponibil şi pe Blu-Ray.
La început au fost desenele
Au trecut mulţi ani de când Walt Disney a înfiinţat „Walt Disney Company” (în 1923), pe vremea când desenele animate (chiar) erau desenate de mână şi moartea aparentă a Albei-ca-Zăpada stârnea lacrimile actorilor Clark Gable şi Carole Lombard. Astăzi, compania are propriul canal TV, două parcuri de distracţii, şi produce filme precum „Prinţul Persiei”, „Liceul Muzical” sau seria „Hannah Montana”, cu doar un ocazional film de animaţie (cel mai recent a fost „Prinţesa şi broscoiul”, un film desenat de mână, ca o întoarcere la începuturile Disney). Înainte de toate astea însă, casa Disney făcea filme precum „Dumbo”. Filme pline de viaţă, culoare şi cântece, filme-basm, optimiste, filme-fantezie. „Fantezie” este cuvântul-cheie când vine vorba de Disney, deopotrivă motto-ul fondatorului, dar şi cel înscris la intrarea în Disneyland. Fantezia şi puterea de a-ţi imagina, două elemente fără de care nu ar fi existat Disney astăzi. Altfel, cine s-ar fi putut gândi la un elefant cu urechile atât de mari încât să poată să zboare cu ele? Dacă aţi uitat cumva povestea, v-o reamintesc eu. Dumbo e un mic elefant, sosit din cer în ciocul unei berze, şi aterizat direct la picioarele mamei sale, un elefant de circ. E drăguţ, cu ochi mari albaştri şi privire candidă, şi toată lumea îl adoră… până când îşi arată urechile incredibil de mari, ca două aripi de avion. Din adorat, puiul de elefant devine ostracizat, „răţuşca cea urâtă” a circului. Încercând să-l protejeze, mama sa este închisă într-o cuşcă, iar Dumbo rămâne singur. În mod ironic, îi sare în ajutor tocmai „duşmanul” cel mai mare al elefanţilor, un mic şoricel. Cu ajutorul acestuia, Dumbo îşi descoperă talentul de a zbura şi câştigă respectul şi iubirea colegilor săi de circ.
Elefanţii nu mor niciodată
Aş vrea să îmi amintesc cum am privit eu filmul atunci când l-am văzut prima oară, dar mintea copilului de 5 ani refuză acum să coopereze. În schimb, mintea de acum, care tocmai a revăzut filmul, se bucură de conexiunile şi detaliile pe care are şansa să le descopere. În ciuda multor elemente comune filmelor Disney, inclusiv prezenţa unui şoricel vorbitor şi cu veleităţi de muzician, animal deseori întâlnit în filmele imaginate de Walt Disney (la fel ca elefanţii), privit acum, „Dumbo” pare un film atipic. În primul rând, e foarte puţin muzical, iar cântecele care există sunt mai puţin ritmate şi cu mai puţină „priză” decât alte cântece Disney (inclusiv cele din primul film gândit de Walt, „Alba-ca-Zăpada şi cei şapte pitici”). În al doilea rând, spre deosebire de majoritatea filmelor Disney, atemporale, fie că sunt făcute în 1937 sau în 1997, „Dumbo” îşi arată vârsta încă de la început, prin muzica uşor dulceagă şi apariţia unui stol de berze cu copii în cioc. Dacă povestea cu barza mergea atunci, astăzi are cu siguranţă mai puţine şanse de reuşită. Dar acestea sunt detalii, mai uşor de observat de un ochi matur decât de unul de copil, şi care nu ştirbesc cu nimic fascinaţia Disney. Adevărata lecţie pe care ne-o dă elefănţelul Dumbo e cea a identităţii, asumate şi apreciate, şi e o lecţie reluată de la începutul până la sfârşitul filmului. Walt Disney a fost primul care a crezut că un film de animaţie are aceleaşi puteri asupra publicului ca un film obişnuit: poate să ne facă să râdem, să plângem, să ne ţintuiască pe scaune, să ne facă să reflectăm, să ne înveţe. Mai mult, desenele animate au un avantaj în plus: ne provoacă la imaginaţie. Ne forţează să acceptăm şi altceva decât propria noastră realitate, lăsând loc unei fantezii colorate şi muzicale, care timp de două ore ne face viaţa (şi cea a copiilor noştri) mai bună. Din 1937, odată cu „Alba-ca-Zăpada”, Walt Disney ne tot învaţă lecţia asta, de fiecare dată sub o nouă formă, printr-un alt film, iar „Dumbo” se numără printre acestea.
