Prima femeie explorator din Romania care a ajuns la capatul lumii, Uca Marinescu, s-a nascut la Gheorghieni, judetul Harghita, in tara frigului si a zapezilor din basmele romanesti. Pentru “doamna cu sufletul tanar”, viata inseamna bucuria permanenta de a explora si a descoperi; a explora pentru a se descoperi pe sine. “Drumul meu prin lume este drumul meu prin viata. Intotdeauna incerc sa cunosc oamenii, bunul cel mai de pret al existentei si care imi devin prieteni. Realizez astfel ca nu suntem unici si ca este important sa te cunosti pe tine si sa ai incredere in eul tau. Acest lucru iti da putere si curaj de a trece peste valurile vietii. Setea de a cunoaste ma duce departe si imi ofera posibilitatea de a visa si mereu a spera.” Uca revine acasa impartasind bucurii si emotii semenilor sai. Asa am cunoscut-o si eu! Am intalnit-o pe doamna Uca Marinescu in apartamentul domniei sale – un apartament destul de modest, dar care iti lasa impresia unei imense bogatii datorita diplomelor si nenumaratelor premii care impodobesc peretii camerei -, alaturi de Fulga, pisicuta sa (al carui nume i se trage de cand era mica, pentru ca era alba ca un fulg de nea). Fulga – povesteste doamna Uca – este cea care ii verifica bagajele la plecare si este trista ca va lipsi de-acasa, iar la intoarcere ii intoarce spatele, suparata ca nu a luat-o si pe ea in calatorii.
– Sunteti prima femeie explorator din Romania. Ce v-a indemnat sa mergeti pe acest drum? Ce inseamna pentru dvs. aceasta dorinta permanenta de a cunoaste?
– Pentru mine, dorinta de a descoperi este esenta vietii. Sunt legata de natura si s-a creat un fel de dependenta pentru mine. De multe ori evadez acolo unde gasesc frumusete si libertate. Am plecat sa cunosc oamenii pentru ca peste tot in lume traiesc oameni. Noi insine nu suntem unici, decat poate prin faptele noastre.
– Dupa ce ati infruntat viscolul, ceata si frigul pe ghetarii Groenlandei, dupa ce ati impins timpul prin departarea placilor tectonice in Islanda, ati reusit sa ajungeti la capatul lumii. Ce a insemnat pentru Uca Marinescu acest capat de lume?
– Nu exista un capat de lume. Fiecare sfarsit are un inceput. Chiar si viata nu are sfarsit. Ea continua. Cand am ajuns acolo sus, am primit un trofeu – un cui -, trofeu care mi-a facut o mare cinste. Nu pot exprima in cuvinte ce bucurie, ce fericire nelimitata am simtit cand am atins Polul Nord si Polul Sud. Din aceasta senzatie de fericire enorma cred ca as putea trai doua vieti. Este o incununare a invingerii eului meu. Spun asta pentru ca omul este constituit in asa fel – si mai ales omul de astazi – incat sa-si impuna limite care din pacate iti constrang evolutia psihicului, a constiintei umane.
– Care a fost cea mai teribila experinta pe care ati trait-o in dorinta dvs. de a cuceri lumea?
– Au fost mai multe: intalnirea cu populatia bosimanilor din desertul Kalahari, cu etiopienii din Podisul Etiopian, cu populatia Lepecha sau, cum i se mai spune, “populatia padurilor” din Tibet, cu populatia dolganilor din Siberia, cu olmecii din Mexic, cu eschimosii din Groenlanda, cu inupiatii, cu papuasii din Papua-Noua Guinee, cu rapanuezii din Insula Pastelui si fueginii din Tara de Foc, cu obcinile Bucovinei de acasa, cu meteoritul Hobe si cel mai mare crater vulcanic Ngoro-Ngoro din Tanzania, cu ascensiunea pe Kilimanjaro, pe Elbrus si Caile Caucaziene, cu dansul Sing-Sing din Papua-Noua Guinee, cu traversarea Patagoniei, si, ca performante unice, nu numai pentru mine, ci si pentru Romania, au fost atingerea Polului Nord si Polului Sud pe schiuri.
– In calatoriile dvs. ati fost intotdeauna insotita?
– In afara de Polul Nord si Polul Sud, toate expeditiile mele au fost solitare. Nu pentru ca mi-as fi dorit acest lucru, ci pentru ca asa a fost sa fie. Dar singuratatea nu am simtit-o, deoarece, cum spuneam mai devreme, peste tot sunt oameni, oameni care mi-au oferit prietenia lor, care m-au primit in casele lor si m-au facut sa ma simt de-a lor.
– Care a fost ultima dumneavoastra expeditie de pana acum? Banuiesc ca vor mai fi si altele.
– Cu siguranta insa ultima despre care vreau sa va vorbesc a fost in vara anului 2005, in Mongolia-Siberia. A fost o expeditie inedita, destul de lunga si dificila, dar a meritat. Mongolia este o tara unica, unde libertatea traiului in natura printre nomazi, calaria si specificul vietii in iurta te fac sa te simti deosebit. Este o provocare care te cheama si te asaza in viata de zi cu zi a acestor oameni modesti care nu pun pret pe valoarea banilor, dar sunt bogati spiritual. Am ramas cu nostalgia dunelor desertului Gobi, cu cea a intalnirii cazahilor vanatori de vulturi, cu crescatorii de reni din taigaua siberiana si cum amprenta puterii marelui imperiu mongol a lui Gingis Han din locul vechii capitale Karakorum. Am stabilit si o premiera romaneasca prin ascensiunea in masivul TavanBogd-Altai.
– Probabil ca multa lume se intreaba daca sunteti o persoana bogata. Dvs. cum va simtiti?
– Da, sunt bogata spiritual. Sunt bogata si pentru faptul ca am multi prieteni care de multe ori calatoresc cu mine in gand si ma mai simt bogata pentru faptul ca sunt fiica de ardeleni, de la care am invatat sa fiu onesta si temerara.
