Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Lansare de carte. Citiți în avanpremieră un fragment din romanul „Casa de la Marginea Nopții”

Editura Humanitas Fiction lansează miercuri, 7 martie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu romanul Casa de la Marginea Nopții de Catherine Banner, bestseller internațional tradus în peste douăzeci de limbi.

Share

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 07.03.2018 - 17:42

Romanul „Casa de la Marginea Nopții” este un bestseller internațional tradus în peste douăzeci de limbi și desemnat drept „una dintre cele mai bune cărți ale anului 2016“ de publicații prestigioase din Marea Britanie, Canada și SUA.

Scriitoarea britanică Catherine Banner va participa prin Skype la evenimentul de lansare de la librăria Humanitas Cișmigiu.

Vor prezenta cartea Ana Barton,scriitoare, Cristina Stănciulescu, jurnalistă și Laura Câlțea, blogger cultural, iar moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.

Seara se va încheia cu un microrecital de canțonete al studenților Dragan Najdoski (Macedonia), Cristina Fieraru, Cătălina Marina Barbu, Octavian Ene și Do Vu Lan Nhung (Vietnam) de la Universitatea Națională de Muzică București (prin amabilitatea prof.dr. Oana Sălișteanu).

 

Casa de la Marginea Nopții

Catherine Banner      

(roman)

Traducere din engleză și note de Irina Negrea

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

 

–Fragment –

 

            Zorile se iviră mai repede decât era de aşteptat, ca o străluminare cenuşie, dar cu toate astea sărbătoarea continuă. Amedeo, prea beat ca să se mai ţină pe picioare şi abia aşteptând să meargă la culcare, şedea între preot şi Rizzu, în timp ce muzica săltăreaţă devenea din ce în ce mai dezlănţuită, iar dansurile din ce în ce mai haotice. Jucătorii de cărţi erau cufundaţi într‑o partidă de scopa, care părea să dureze de ore în şir. De fiecare dată când un câştigător mătura cărţile de pe masă, ţipetele deveneau mai guturale, iar insultele mai extravagante şi hazlii. La ultima mână, fratele lui Rizzu, mărunţel cum era, sărise triumfător de pe scaun, ţinând cărţile de joc deasupra capului şi răsturnând din neatenţie o carafă cu limoncello. Între timp, printre dansatori, un tânăr îmbrăcat în vestă şi surtuc negru de ţăran făcea o serie de sărituri periculoase în jurul cercului. Pe urmă, dintr‑odată, toţi dansatorii se împrăştiară, cărţile de joc fură adunate, iar în piaţă se iscă o mare agitaţie.

            — La naiba, a venit deja momentul cu florile! spuse părintele Ignazio, ridicându‑se de pe scaun. Ca de obicei, era să uit!

            Strecurându‑se cu o surprinzătoare agilitate prin mulţime, până în cealaltă parte, se opri în faţa statuii sfintei. Un grup de tineri o ridicară în aer. Din toate părţile, obloanele se deschideau zgomotos.

            — Ce fac cu toţii? întrebă Amedeo, însă Rizzu dispăruse şi el. Amedeo se trezi singur pe terasa barului.

            Preotul intona o rugăciune. Apoi, dintr‑odată, se dezlănţui ceva formidabil, ca un fenomen natural, o ploaie miraculoasă de petale. De la fiecare fereastră de sus, femeile azvârleau din coşuri mănunchiuri întregi de leandru şi bougainvillea, floarea‑amorului şi caprifoi, până când întregul văzduh se umplu de flori. Copiii chiuiau şi ţopăiau, din nenumărate organetti şi chitare răsuna un imn de laudă; statuia sfintei era purtată le‑ gănându‑se deasupra mulţimii, şi, în învălmăşeala generală, florile continuau să se învolbureze, îngroşând văzduhul.

            Ca din senin, îşi imagină cât de frumoasă ar fi o fotografie cu tot ce vedea acum. Căută în geamantan şi montă aparatul de fotografiat cu burduf. Îl puse pe masă şi făcu astfel prima lui poză, o imagine ştearsă şi subexpusă, înfăţişând barul, piazza, ploaia de flori.

            Developă fotografia peste câteva săptămâni, în camera obscură pe care o improvizase în partea din spate a debaralei din odaia lui, în casa directorului de şcoală (o ascunzătoare utilă, de asemenea, pentru a scăpa de prelegerile lui il professore). Florile erau doar nişte dungi albe pe fundalul cenuşiu, însă cu toate astea era uimit de claritatea imaginii, un lucru superb. Era prima fotografie făcută de el. Printre chipurile din mulţime, desluşea necunoscuţii din acea noapte, care aveau să devină personajele obişnuite din viaţa sa: Rizzu şi fratele lui, braţ la braţ în faţa barului ale cărui lumini scăpărau ca nişte stele captive; părintele Ignazio sub statuie; umbra întunecoasă care era il conte; Pina Vela la o fereastră de la etaj; şi – desprinsă parcă de toţi, la marginea îmbulzelii – frumoasa Carmela.

            Mai târziu, avea să ajungă să considere această fotografie ca fiind prevestitoare, căci în ea, la fel ca în poveştile tainice din pachetul de cărţi de tarot al Ritei Fiducci, se ascundeau semnele întregii lui vieţi viitoare.

 

*

 

            Dincolo de ţărmurile insulei, în acel an 1914 lumea pornea încet pe lungul drum al războiului. Amedeo nu‑şi dădu seama de asta la început. Vestea asasinării arhiducelui la Sarajevo, care se petrecuse la câteva ceasuri după acea fabuloasă ploaie de flori, ajunsese abia după treisprezece zile în Castellamare – iar între timp insula fusese atât de strălucitoare şi de plină de viaţă, încât pentru el părea acum singura lume aievea. Cu toate astea, nu se putea nega faptul că Amedeo era un străin pe insulă. La fel de nepotrivit ca uriaşul dintr‑o poveste de‑a lui, era atât de înalt, încât se lovea de câteva ori doar intrând şi ieşind din casa vreunui pacient. Paturile de pe insulă erau prea scurte pentru un om de mărimea lui; fuseseră făcute pentru ţăranii din veacul al XIX‑lea, aşa că el s‑a văzut nevoit să lipească două paturi unul de celălalt şi să doarmă de‑a curmezişul lor, până când a fost posibil să se facă unul special pentru el. (Peste ani, tot aşa, un coşciug special avea să fie comandat pentru înălţimea lui de aproape doi metri, căci el avea să rămână, până la sfârşit, cel mai înalt om din Castellamare.) Aşadar, nu s‑a integrat imediat, însă cu toate astea simţea vag că acolo era locul lui. Bunăoară, când se trezi la amiază a doua zi după sărbătoarea de Sant’Agata, descoperi că cineva îi cărase sus, pe deal, cufărul uitat cu instrumente medicale şi i‑l lăsase în faţa uşii. Părintele Ignazio, încă din prima dimineaţă, veni să discute cu el ştirile de pe continent.

            — Eşti un om inteligent, Esposito, negreşit ai opinii.

            Vârstnicii fraţi Rizzu îl deturnau de la vizitele lui de dimineaţă şi ţineau morţiş să‑l trateze cu cafea şi chifteluţe de orez. După nici o lună, văduvele din comitetul Sant’Agata îi cereau părerea (deşi nu era evlavios, scandalizându‑le din prima duminică, când nu se dusese la liturghie) despre ce culori de aţă să comande pentru un nou prapur dedicat sfintei. După ce extrase cu bine ţepii unui arici‑de‑mare din talpa pescarului Pierino, breasla pescarilor îl pofti la tonnara pentru a‑i oferi ceremonios un ton.

            Şi existau mii de mici bătălii în oraş în care trebuia să fii de o parte sau de cealaltă (căci deja îl convinseseră să intre în consiliul municipal, pe post de consilier); erau câteva cazuri de tifos, opt naşteri la termen sau iminente. Când Italia a intrat în război, el se ducea să inspecteze mlaştina pentru a vedea dacă nu putea fi asanată, reducând astfel riscul de malarie, şi într‑un fel mlaştina şi malaria i se păreau mai importante decât declaraţia de război, războiul acesta de‑aici, din Castellamare, împotriva molimei şi a apei stătute fiind o cauză pentru care merita mai mult să lupţi. Insula i se părea o ţară separată, nu o parte a Italiei în care îşi petrecuse tinereţea solitară.

            În după‑amiezile de duminică, părintele Ignazio îl învăţa să înoate, aruncându‑se înaintea lui în valuri, într‑un costum de baie negru din lână. Acasă la il professore, pe terasă, în fiecare seară, după ce acesta se îmbăta şi adormea, Pina Vella îi spunea câte o poveste despre insulă.

            — Un loc mic ca acesta este apăsător, îl avertiza părintele Ignazio. Încă nu simţi asta, dar vei ajunge să simţi, până la urmă. Oricine vine în vizită, fără să se fi născut aici, crede că este un loc încântător de rustic. Am crezut şi eu la fel. Însă ori care om născut în Castellamare se va lupta prin orice mijloace posibile să plece de pe insulă, iar într‑o bună zi şi dumneata vei face la fel. Pe mine m‑a apucat cam în al zecelea an.

            Dar Amedeo, care se simţise întotdeauna fără rădăcini, riscând oricând să se desprindă complet de pe pământ, se bucura acum de trăinicia insulei stâncoase, de îngustimea hotarelor ei. Îl amuza cum pacienţii lui ştiau tot ce avea el de făcut cu un ceas înaintea lui; nu îl deranjau nicidecum văduvele care îl studiau de pe scaunele de lemn din faţa caselor lor, privindu‑l cu ochi mijiţi şi critici; i se părea liniştitor că putea să contemple, de la fereastra casei oricărui pacient, aceeaşi fâşie albastră de mare. Insula avea o lungime de opt kilometri, iar în deplasările lui zilnice o străbătea dintr‑un capăt în celălalt. A desco‑ perit vâlcelele unde dormeau caprele sălbatice la amiază şi a tulburat cuiburile de şopârle din casele dărăpănate din afara oraşului, privindu‑le apoi cum alergau ca nişte şiroaie de apă pe ziduri. Stând afară, la barul bătrânului Rizzu, a desenat o hartă a insulei pe un petic de hârtie sugativă, bătrânul mişcând aprobator din cap, dar indicându‑i şi greşelile. La începutul primăverii, i‑a trimis o scrisoare tatălui său adoptiv, cu invitaţia de a bea limoncello cu el la Casa de la Marginea Nopţii – căci exista într‑adevăr acolo o terasă cu bougainvillea, îi povestea el entuziasmat, exact cum prevăzuse bătrânul doctor. Dar când a venit vara din nou nu s‑a aşezat cu tatăl lui adoptiv sub bolta răcoroasă a terasei. În schimb, printr‑o tele‑ gramă, a primit ordinul să plece şi să se prezinte în nord.

 

 

Comentarii

loading...