Cristian Ispas explică faptul că persoanele cu dizabilităţi merită o şansă, pentru că, în condiţiile în care îşi găsesc cu greu un loc de muncă, devin angajaţi loiali şi devotaţi activităţii pe care o întreprind.
Mai mult, Ispas vorbeşte despre obligaţiile pe care le au angajatorii în a angaja persoane cu handicap şi despre obstacolele pe care le întâlnesc aceştia. Oricum, cu bunăvoinţă şi o informare corectă, persoanele cu dizabilităţi pot reuşi să-şi găsească un loc de muncă, de cele mai multe ori primind sprijinul asociaţiilor de profil.
Vorbiţi-ne puţin despre asociaţia pe care o conduceţi de la înfiinţarea ei şi cum sprijiniţi persoanele cu dizabilităţi în a se integra pe piaţa muncii.
Fundaţia Motivation este o organizaţie care lucrează din 1995 pentru persoanele cu dizabilităţi. La început, am produs doar scaune rulante şi am desfăşurat programe de instruire pentru cei care urma să le folosească, instructorii noştri fiind ei înşişi persoane cu dizabilităţi. În 2002, am iniţiat un program de dezinstituţionalizare a copiilor cu handicap sever din centrul de plasament de la Tâncăbeşti, pentru care am construit trei case de tip familiar, unde locuiesc 25 de copii. Preocupările noastre în zona de angajare a persoanelor cu dizabilităţi există de prin 1997, când noi am angajat astfel de persoane. Astfel, în prezent, dintr-un total de 120 de angajaţi în 11 centre din ţară, avem cam 30 de persoane cu dizabilităţi angajate. Din 2006, am creat un serviciu de sprijin al persoanelor cu toate tipurile de dizabilităţi, iar din noiembrie 2008, avem primul proiect finanţat din fonduri europene pentru crearea a trei centre regionale la Piatra Neamţ, Oradea şi Turnu Severin în spijinul angajării persoanelor cu dizabilităţi. Anul trecut, colegii noştri de la Bucureşti şi Piatra Neamţ au reuşit să angajeze 62 de persoane, iar anul acest, cam 65 de persoane. Mai mult, oferim servicii de consiliere, de mediere între angajat şi angajator şi de însoţire a persoanelor cu dizabilităţi la locul de muncă pentru a-i sprijini atât pe ei, cât şi pe noua echipă în care vor intra.
Pe lângă aceste activităţi, ştiu că mai sunteţi implicaţi şi în alte proiecte europene. Despre ce este vorba?
În acest moment, avem cinci proiecte finanţate din POSDRU şi mai suntem parteneri în alte patru proiecte. Unul dintre proiecte are ca scop angajarea a persoanelor cu dizabilităţi intelectuale, iar în parteneriat, recrutăm absolvenţi ai şcolilor de arte şi meserii, din cele patru regiuni: Bucureşti-Ilfov, Nord-Est, Nord-Vest şi Sud-Vest.
Cum pot beneficia de aceste proiecte persoanele cu dizabilităţi?
Beneficiarii fie ajung ei înşişi la birourile noastre, fie noi îi căutăm prin alte ONG-uri. De asemenea, colaborăm cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, cu alte instituţii ale statului, primării. De la începutul proiectului şi până în prezent, de serviciul de consiliere, în toată ţara, au beneficiat peste 1.300 de persoane.
Legea 448/2006 obligă angjatorii care au cel puţin 50 de angajaţi să angajeze persoane cu handicap într-o proporţie de cel puţin 4%. Cât de aplicată este această lege?
Noi ştim că angajatorii nu respectă cota de 4% şi fie aleg să plătească o taxă la stat, care este echivalentul a jumătate din salariul mediu pe economie, fie aleg să cumpere produse şi servicii ale unităţilor protejate. Unităţile protejate sunt acelea care au mai mult de 30% din personal cu dizabilităţi. Când a fost gândită această lege, s-a dorit stimularea angajării oamenilor cu handicap. Lucrurile nu se întâmplă chiar aşa şi există tot felul de portiţe de evitare de a alege unităţi protejate false, care s-au certificat, dar persoanele cu dizabilităţi sunt angajate doar pe hârtie. Din păcate, nu prea verifică nimeni acest lucru.
Unde pot fi verificate unităţile protejate? Există o listă anume?
Există o listă pe site-ul Direcţiei Generale de Protecţie a Persoanelor cu Handicap, care funcţionează în cadrul Ministerului Muncii. Pe acest site (www.anph.ro) sunt listate cele 400 de unităţi protejate, dar câte dintre ele sunt cu adevărat protejate, nu am de unde să ştiu.
Pentru faptul că sunt obligaţi, angajatorii nu au din start o reticenţă pentru astfel de angajaţi? Cum ar trebui să abordeze situaţia?
Probabil că majoritatea angajatorilor văd în această constrângere un lucru neplăcut. Oricum, societăţile mari preferă să plătească acea taxă la stat. Un angajator mi-a mărturisit că, dacă plăteşte taxa la stat, plăteşte 1.200 de lei, iar dacă angajez patru persoane, îl costă 5.000 de lei.
În aceste condiţii, care sunt plusurile angajării persoanelor cu handicap?
În primul rând, persoanele cu dizabilităţi sunt angajaţi mai loiali. În general, odată ce şi-au găsit un loc de muncă, ţin de el, pentru că ştiu că nu au şanse foarte multe. De asemenea, sunt mai devotaţi. Din păcate, sistemul din România nu creează nişte avantaje angajatorilor care fac acest lucru. Nu există nişte scutiri de taxe sau beneficii. Nici pentru unităţile protejate nu există astfel de scutiri. Singurul avantaj al lor este cel competitiv.
Dar, referitor la minusurile pe care le poate întâlni un angajator?
Noi nu putem spune că sunt minusuri, dar un angajator poate să vadă că poate trebuie să asigure transport celor cu dizabilităţi locomotorii sau să facă nişte amenajări speciale la locul de muncă. Dar, şi aici, trebuie puţin gândit. Un studiu realizat în Statele Unite ale Americii pe tema angajării persoanelor cu dizabilităţi relevă că adaptarea locurilor de muncă nu costa mai mult de 500 de dolari.
Cum îşi poate cunoaşte o persoană cu handicap drepturile pe care le are pe piaţa muncii? De unde se poate informa?
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are un program care a început prin 2004, cu sprijinul guvernului american. În general, ei sunt principalii furnizori de informaţii pentru persoanele cu dizabilităţi. Altfel, organizaţii ca ale noastre furnizează informaţii despre integrarea pe piaţa muncii.
Studiile arată că persoanele cu handicap au o rată mare a neşcolarizării.
Într-adevăr, educaţia este principala cauză a ratei scăzute a angajării. Înainte de 1989, persoanele cu dizabilităţi erau educate într-un sistem special, care nu le-a oferit aptitudini care să-i facă competitivi pe piaţa muncii. Ceea ce ne dorim şi spre care tindem, ar fi un sistem educaţional în care persoanele cu dizabilităţi să înveţe la un loc cu ceilalţi copii, fapt pentru care trebuie adaptat sistemul. Sunt copii care au dizabilităţi doar fizice, dar sunt împiedicaţi de accesibilitate.
La origini, sunteţi un inginer cu un MBA la activ. De ce aţi ales să vă implicaţi într-un astfel de proiect?
Din 1988, de când am terminat facultatea până în 1992, am lucrat la IMGB. Motivul plecării mele de acolo a fost că lucrurile nu mergeau foarte bine şi mi-am găsit un loc de muncă la Federaţia Internaţională de Cruce Roşie, care venise în România pentru a-i sprijini pe cei care au fost răniţi la Revoluţie, mulţi dintre ei fiind în scaun rulant. Astfel, am ajuns la Spitalul 9, la secţia de Neurochirurgie, unde ofeream servicii persoanelor cu dizabilităţi.
Am lucrat aici până în 1993, când reprezentanţii Federaţiei Internaţionale au aflat de o organizaţie din Anglia care se ocupa de crearea de scaune rulante, pe care i-am invitat în România să vadă dacă pot produce cu materiale locale, cu forţă de muncă locală, scaune rulante potrivite unor oameni activi. Englezii au acceptat, dar au cerut un om pentru a se ocupa de asta. Astfel, cei de la Federaţie m-au transferat pe mine la fundaţia care a fost să fie Motivation.
