Noul preşedinte al Franţei, Francois Hollande, nu este căsătorit cu partenera lui, strălucitoarea jurnalistă politică Valerie Trierweiler, şi nimănui nu pare să-i pese. Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, nu este căsătorit cu femeia iubită, jurnalista Daniela Schadt, şi nimănui nu pare să-i pese. Andrew Cuomo, guvernatorul New York-ului, nu şi-a legalizat relaţia cu vedeta de televiziune Sandra Lee şi nimănui nu pare să-i pese. Lista ar putea fi continuată cu uşurinţă.
Imaginea soaţei adoratoare – parte a peisajului politic, care se bucura de propria ei iconografie, de la costume tricotate la privirea visătoare adresată soţului ei – se perimează?
E drept că, în America, cel puţin, rolul soţiilor politice se mai poate juca o vreme. S-ar putea ca preşedintele Barack Obama să fi înregistrat prima scădere în sondaje – şi asta, din cauza nemulţumirilor femeilor votante – când o suporteră a democraţilor, Hilary Rosen, a spus că soţia candidatului republican Mitt Romney, Ann Romney, nu a muncit nici o zi din viaţa ei. Dar răspunsul la remarca lui Rosen a subliniat relativa absenţă a soţiilor politice – cu părul şi hainele lor, cu profesiile şi reţetele lor de prăjituri.
În urmă cu numai 20 de ani, în timpul primei campanii prezidenţiale a lui Bill Clinton, cariera soţiei lui, Hillary Cliton, a stârnit dezbateri aprinse. A fost chiar şi o dispută „în prăjituri” împotriva primei doamne Barbara Bush, în care a trebuit să inventeze propria reţetă de prăjituri ca să satisfacă apetitul pentru soţii de preşedinţi casnice al votanţilor.
Acele vremuri par o epocă îndepărtată. În acest ciclu electoral, ca şi în Europa, nu mai apar titluri care, în trecut, ar fi iscat numeroase întrebări privind femeile ca partenere şi nu soţii, femeile care muncesc, femeile care duc o viaţă independentă.
Cum s-a produs această dispariţie bruscă a soţiei politice adoratoare?
Rolul şi-a atins apoteoza odată cu o soţie care, nu din întâmplare, se pregătise să fie actriţă. Nancy Reagan a codificat privirea învăluită în ceaţă adresată bărbatului accidentat, modestia şi discreţia, adunate în spatele tronului, în timp ce susţinea, în interviuri, că pe ea n-o interesează nimic mai serios decât cele mai noi modele de porţelanuri de la Casa Albă. „Eu nu discut despre problemele politice”, este una din replicile ei faimoase. „Acesta nu este treaba mea”.
Nu este aşa de surprinzător că acest rol a dispărut în ultima vreme. În primul rând, evenimentele recente au făcut ca femeile care au o alternativă să nu-şi mai dorească să ocupe acest rol. În ultimii ani, rolul tradiţional al soţiilor a fost să stea (sau nu) alături de bărbaţii lor, în timp ce în spaţiul public se discută în amănunt despre maniile lor ruşinoase sau trădările lor.
Ce femeie şi-ar dori să rişte să fie în acel rol – unul care a devenit extrem de probabil într-o perioadă în care supravegherea desfăşurată de oponenţii politici a devenit foarte sofisticată şi vastă? Femeile deştepte nu mai sunt aşa de dornice să se căsătorească, în zilele noastre, cu bărbaţi cu un profil politic important, din cauza dezavantajelor destul de mari. Alte aranjamente de cuplu ar putea cauza mai puţine bătăi de cap decât saltul matrimonial, cu aşteptările expunerii ingrate în eventualitatea unui scandal.
Alte motive pentru a nu te căsători în mod necesar şi a nu fi o nevastă politică cu normă întreagă se leagă de o simplă schimbare de generaţie: rolul soţiei adoratoare pe care o interpreta Nancy Reagan este extrem de cronofag. Cei mai mulţi bărbaţi gata să ia în propriile mâini puterea naţională au alături femei din generaţia lor, care, cel mai probabil, au destule de făcut pe drumul lor. Le avem pe Clinton şi pe Cherie Blair, ca să le mulţumim pentru îndepărtarea acestui model cultural.
Într-un fel, votanţii ar putea considera că această evoluţie este reconfortantă: când fiecare politician trebuia să fie echipat cu o femeie inteligentă, dar casnică şi cu un program full-time de soţie adoratoare, exista suspiciunea influenţei nevăzute a unui consilier neales, care stătea pe la uşile cabinetelor în timpul întâlnirilor. Dar când partenera unui lider politic este o jurnalistă cu normă întreagă ne putem gândi că puterea din spatele tronului se va diminua: femeia, cel mai probabil, este prea ocupată cu propria carieră ca să se mai amestece excesiv în afacerile de stat.
În cele din urmă, ce femeie contemporană îşi doreşte să adopte un rol care să o plaseze mai jos? Costă să-ţi petreci tot timpul încercând să-ţi aranjezi soţul şi este înjositor să pari că nu te interesează lucruri care au fost unul din motivele care te-au atras de prima dată la partenerul tău.
Dacă nevasta politică tadiţională e pe cale de dispariţie, este chiar vina alegătorilor: le-am destinat o poziţie degradantă şi care le infantilizează. Ar trebui să ne aşteptăm ca partenerele liderilor noştri să îndeplinească roluri sociale pe scene imense, roluri cu care nici noi nu mai suntem de acord? Soţia politică adoratoare a fost mai mult o caricatură decât un personaj. Acum, din fericire, ea se poate retrage.
Naomi Wolf este o activistă politică şi un critic social. Cea mai recentă carte a sa este „Give me liberty: a handbook for American revolutionaries” (Daţi-mi libertate: Manual pentru revoluţionarii americani”).
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
