Unele dintre cele mai frumoase biserici fortificate din sudul Transilvaniei au fost incluse în patrimoniul mondial al umanității. Este vorba de lăcașuri de cult ridicate în Evul Mediu, care aveau un rol dublu: pe de o parte, erau edificii religioase, iar pe de alta aveau rol de apărare.
În ediția de azi vă prezentăm poveștile a patru dintre cele șapte biserici-cetate aflate pe lista UNESCO.
Viscri sau Biserica Albă
Numele românesc al satului provine din denumirea germană Weisskirch sau Biserica Albă. De fapt, prima mențiune a localității, în 1400, este sub denumirea latină Alba Ecclesia. Biserica este unul dintre foarte puținele lăcașuri de cult în stil romanic din România.
Biserica din Viscri provine dintr-o capelă de calcar, ridicată de secuii care au locuit în sat înainte de colonizarea sașilor. Capela secuilor avea o formă rectangulară, cu o absidă semicirculară spre răsărit. Sașii i-au adăugat o tribună spre vest, cu patru arcade semicirculare susținute de trei coloane cilindrice. La patru metri de capelă, au ridicat un turn – locuință. Biserica a fost extinsă în secolul al XIII-lea, apoi a fost fortificată în secolul al XV-lea. Sătenii au prelungit zidurile bisericii până la turnul – donjon, pe care l-au înglobat în ansamblul ecleziastic. Ei au ridicat și o cetate ovală, cu două bastioane, două turnuri și un turn de poartă. În cadrul procesului de fortificare, sașii au ridicat cu un metru zidul turnului – donjon, iar zidurile bisericii au fost întărite cu contraforturi și cu arcade suplimentare.
În secolul al XVIII-lea, localnicii au construit un al doilea zid de incintă, păstrat azi doar fragmentar, cu înălțimea de un metru. Acesta avea rolul de a spori rezistența cetății țărănești în fața artileriei modernizate. Turnul și bastionul de sud au fost unite printr-un coridor acoperit. În secolul al XIX-lea, bastionul de est și-a pierdut catul de apărare. Etajele inferioare au fost transformate în locuințe, iar cel de sus a fost folosit până în 1960 drept loc de depozitare a slăninii. Coridorul de apărare a fost transformat într-un șopron cu un acoperiș cu o singură apă.
În anul 1996, cucerit de farmecul satului, Prințul Charles al Țării Galilor a cumpărat casa de la numărul 263. Atunci când Prințul Charles nu se află în Viscri, casa sa poate fi închiriată în regim de pensiune.
Cetatea Slăninilor de la Dârjiu
Singura biserică fortificată secuiască inclusă în patrimoniul UNESCO este cea din Dârjiu. Este vorba de o biserică ridicată după model săsesc, la finele secolului al XIII-lea. Biserica din piatră era prevăzută cu creneluri și cu drumuri de strajă, de unde localnicii puteau lupta împotriva năvălitorilor tătari sau cumani.
Inițial, biserica avea forma unei bazilici romane, apoi lăcașul de cult a fost extins și întărit în secolele XIV și XV. Biserica are o înălțime medie de 15 metri, însă acoperișul său mai are încă cinci metri. În secolul al XVI-lea, secuii au ridicat un zid de cetate înalt de cinci metri. Acest zid este întărit cu un turn cu două clopote, înalt de 38 de metri, precum și cu cinci bastioane. Între timp, pe rând, biserica romano-catolică a devenit evanghelic-lutherană, reformat-calvină și apoi unitariană. Ridicarea zidului a fost finalizată în anul 1530.
Biserica medievală păstrează unele fragmente de fresce deosebit de valoroase. În timpul Reformei, aceste fresce au fost acoperite cu var. Printre altele, ele reprezintă Convertirea Sfântului Apostol Paul, Martiriul celor 10.000 de prunci sau legenda Regelui Ladislau. Localnicii cred că sunetul clopotelor din metal din Dârjiu poate alunga norii aducători de furtună. În cetate, localnicii au ridicat cămări în care își mai păstrează și azi alimentele. Depozitele de cereale pot fi deschise o dată pe zi, însă turnul unde sunt păstrate slănina și șunca este deschis doar o dată pe săptămână, miercuri dimineața, când sunt trase clopotele. Doar clopotarul din Dârjiu are cheile turnului. Fiecare localnic dispune de un anumit număr de cuie de lemn, de care sunt atârnate preparatele din carne. Numărul de cuie indică statutul său social. Turiștii pot asista la ceremonialul tăierii slăninii, contra unei taxe de șase euro. Ei primesc în schimb pălincă, slănină, șuncă, dar și caș de oaie, precum și vin de casă.
Biertanul – cea mai mare cetate țărănească a Transilvaniei
Localitatea Biertan este atestată, după unii istorici, în anul 1224, într-o diplomă emisă de Regele Andrei al Ungariei. Locuitorii Biertanului erau coloniști din zona Franconia din Germania. Biertanul avea șiruri de case construite în jurul unei piețe centrale, în mijlocul căreia se afla biserica-cetate. Satul a avut de suferit de pe urma Marii Invazii Mongole din 1241, iar apoi localnicii au ridicat trei șiruri de ziduri, toate întărite cu 6 turnuri și 3 bastioane, care au transformat biserica-cetate într-una dintre cele mai puternice fortificații din sudul Transilvaniei.
Localitatea a prosperat, iar sașii din Biertan au decis să reconstruiască biserica din centrul localității, cu hramul Sfânta Maria. Construcția a fost realizată în perioada 1486 – 1524, în stil gotic târziu. Biserica din Biertan, cu trei nave, este ultima din Transilvania ridicată în acest stil. Din 1572 și până în 1867, Biertanul a devenit reședința episcopului lutheran sas, o dată cu alegerea ca episcop a lui Lucas Unglerus. Biserica a devenit protestantă, iar puținii locuitori catolici și-au amenajat o capelă proprie într-un turn de apărare.
Biertanul a rămas centrul religios al sașilor în toată perioada în care Transilvania și-a păstrat autonomia. Însă, în 1867, o dată cu transformarea Imperiului Habs-burgic în Austro-Ungaria, sediul episcopiei săsești a fost transferat la Sibiu, iar Biertanul și-a pierdut importanța. Biserica din Biertan ascunde adevărate comori de artă, printre care altarul cu 28 de panouri pictate în perioada catolică. Amvonul a fost sculptat pe la 1500 de meșterul Ulrich din Brașov. Ușa sacristiei, cu un sistem de 19 încuietori, a fost medaliată în cadrul Expoziției Mondiale de la Paris din 1900.
Câlnic – de la cetate nobiliară la biserică-cetate
Una dintre cele mai interesante cetăți-biserici din sudul Transilvaniei este cea de la Câlnic. Prima atestare documentară a cetății datează din 1267. Este vorba de faptul că unul dintre greavii, adică dintre conducătorii comunității săsești, Chyl de Kelling, începuse ridicarea unui donjon, care servea drept turn-locuință. Donjonul a fost terminat în 1272. Construcția, mărită și întărită, rezistă și azi, cunoscută sub numele de Turnul Siegfried. Lângă acest turn medieval a fost ridicată și biserica, inițial romano-catolică, apoi evanghelică lutherană care servea atât familia nobiliară a greavilor de Kelling, cât și comunitatea.
Inițial, turnul-locuință avea o înălțime de 14 metri. Ulterior, construcția a fost înălțată până la 20 de metri, iar într-o fază ulterioară constructorii sași i-au adăugat și un acoperiș în pantă, cu înălțimea de șapte metri. Greavii au decis să înconjoare spațiul din jurul donjonului și al bisericii cu un zid de cetate din calcar, piatră de râu și cărămidă, înalt de șapte metri. Acest zid avea un turn de poartă. Pentru a face mai dificil accesul în incinta cetății, constructorii sași au amenajat o barbacană, adică un tunel fortificat de acces, care putea fi utilizat de apărătorii cetății. De asemenea, mai există și un al doilea turn de apărare. Prima incintă a cetății era apărată și de un șanț adânc de trei metri și lat de 10 metri.
Apoi, sătenii au construit o a doua incintă de zid, cu înălțimea de doar trei metri, de formă ovală, care avea și un turn-bastion. În incinta interioară, localnicii au creat un sistem de cămări, lipite de zidul de apărare, unde erau păstrate alimentele familiilor din comunitate. În timpul asediilor, în aceste cămări puteau să se adăpostească și membrii familiilor localnicilor sași, în timp ce bărbații luptau pe metereze. Cetatea a rămas în picioare până acum și a fost restaurată în anii 1960, iar în anii 1990 a fost înscrisă pe lista UNESCO.
