4.5 C
București
sâmbătă, 23 noiembrie 2024
AcasăInternaționalCronica de teatru: Manechinele. Un cerc vicios

Cronica de teatru: Manechinele. Un cerc vicios

Este foarte bine că Alice Georgescu a optat pentru prezenţa în Festivalul Naţional de Teatru a unor spectacole precum „TV for dummies”, şi încă pe una dintre scenele Teatrului Naţional. Fiindcă, dincolo de tonul grav al clasicilor (dramaturgi) şi de viziunea simfonică a aceloraşi (regizori), forţând dinspre undergound către instituţia publică (şi încununarea ei oficială şi oficioasă care este „teatrul naţional” – brrr!, vorba unui puşti simpatic din nişte uitate cărţi pentru copii), plecând, pesemne, de pe la Victor Ion Popa şi mai de mult, cam de când lumea (ca toate invenţiile noastre ultra-hiper-nou-nouţe), există şi enervarea cu scântei a tinerei generaţii faţă de realitatea unei lumi care nu e deloc ca-n basmele cu îngeraşi şi cu cocoşul roşu (lasă că ultimul sună teribil de psihanalizabil…).

În consecinţă, Teatrul Naţional din Iaşi (fără „brrr!”, ca să zic aşa) a agreat ideea unui spectacol multimedia propus de un cuplu dramaturg (Mihaela Michailov) – regizor (Ioana Păun) care mai oferise o construcţie excelentă, despre drama de a fi adolescent, „Interzis sub 18 ani”, montat acum doi ani la Teatrul Foarte Mic. Fireşte, nu spectatorilor sub 18 ani le era interzis respectivul mesaj scenic, ci realul cu pricina ar fi de interzis. Dacă nu cumva însăşi noţiunea de interdicţie ar mina substanţa revoltei. Pentru spectacolul de la Iaşi, Michaela Mihailov a lucrat dramaturgic în tandem cu Mona Bozdog, echipei adăugându-i-se un scenograf talentat, Maria Pitea, şi doi VJ-i ingenioşi, Andrei Cozlac (video design) şi Iustin Şurpănelu (graphic design). Rezultanta se cheamă „TV for dummies – un spectacol pentru 100 de telecomenzi”. Pentru non-anglofoni, „dummies” vrea să zică „manechine”, iar cele 100 de telecomenzi chiar se împart spectatorilor, care le folosesc în suficiente momente încât atenţia să le fie ţinută în priză. Deşi nu acesta este obiectivul.

Aşadar, telecomenzile se împart, se verifică, după care se propune spaţiul de joc, schiţa a trei apartamente de bloc învecinate, delimitate de tuburi de neon, semn al punerii în lumină a realului, dacă nu cumva al aşezării fără voie a intimităţii sub lumina de anchetă a reflectoarelor (nu uitaţi că fiecare cameră video e dotată cu aşa ceva). Dacă, pe vremuri, zidurile aveau urechi, acum au lumină, dar nu de Paşti, ci de platou TV, unde fundamental e manechinul (în toate sensurile cuvântului).

În apartamentele în care abundă monitoare TV până şi în frigider, aragaz, maşină de spălat (ca în vechiul banc cu pericolul de a nu vorbi Ceauşescu şi din maşina de călcat), trei tipuri de existenţă foarte bine realizate actoriceşte: fosta „sacoşardă” a anilor ’90 (Petronela Grigorescu), acum cu un exacerbat gust „civic” motivat de dorinţa de a apărea cât de cât pe sticlă, mistificând pentru asta informaţia fiindcă, nu-i aşa, altfel cum relaţia cu „sticla”?, femeia „corporate” la 30 de ani (Haruna Condurache) pe care numai dispariţia copilului (Karina Pop) pare a o reumaniza, tânărul (Florin Caracala) pasionat de video şi IT cu un soi de dublă personalitate, care înţelege valorile morale, cum s-ar zice, dar şi pe cele de piaţă, pentru care poate fără probleme să fie pedofil, criminal, spion şi tot ce s-o mai găsi prin inventarul contemporaneităţii de cartier. Şi, deasupra tuturora, Reporteriţa (Ioana Lefter), care reface realul după standardul optim de vânzare învăţat pe la cine ştie care facultate de „PR & ştiinţele comunicării” (sau prin ucenicie la locul de muncă de la „Real TV”, cum se cheamă canalul din spectacol), mare maestru al aparentului thriller în care vecinii din stânga şi din dreapta îşi ating într-un fel sau altul visele secrete, legate cu stricteţe de media video, iar mama copilului dispărut se năruie. Nimic nu este însă dus până la capăt, fiindcă nu thrillerul este scopul ultim, iar personajele nu funcţionează decât ca ilustraţie a unei realităţi de dincoace de „ecran”.

Iniţial, posesorii din sală ai telecomenzilor sunt întrebaţi dacă agreează ori nu violenţa. Şi votează. Evident, procentul prioritar este al non-violenţilor. În final, Reporteriţa e „pedepsită” în chinuri para-medievale, ca să zic aşa, la sugestia spectatorilor, care optează pentru variante de supliciu. În faţă sunt aduse panouri ce obturează spaţiul de joc al actorilor, iar „acţiunea” va fi filmată de un spectator. Fără să vrea (chiar aşa?), înşişi martorii iau locul personajelor. Cum se întâmplă zi de zi. Nu inutil ultima întrebare, căreia nu i se mai poate răspunde cu telecomanda, este cea de la început. Căci răspunsul ar fi superfluu, reacţiile la spectacol spunând exact inversul. Q.E.D. Ne place violenţa.

În context, rămâne de gândit definiţia pentru „dummies”. Cine, adică, sunt ele şi ce vor? Cei din afara ori dinăuntrul spaţiului propriu-zis de joc? Reporterul, intervievatul ori telespectatorul? Cel care ţine telecomanda ori cel care i-o înmânează? E o conspiraţie media mondială, ori e substanţa noastră, eternul omenesc, civismul nostru ca bârfă şi gena de prădător?

Cele mai citite

Alertă de avalanșe pe Valea Prahovei: Salvamontiștii avertizează asupra riscurilor

Salvamontiștii din Prahova atrag atenția asupra riscului ridicat de avalanșe în zona montană, ca urmare a ninsorilor abundente din ultimele zile și a vântului...
Ultima oră
Pe aceeași temă