Preşedintele României îi sprijină pe băieţii deştepţi de la Roşia Montana Gold Corporation să pună mâna pe zăcământul de aur din Munţii Apuseni, deşi singurul lor merit de până acum pare să fie cumpărarea tăcerii în presă.
Principalele televiziuni naţionale, inclusiv TVR, dar şi marile ziare au ocolit ani de zile să spună ce se ascunde în spatele investitorilor canadieni de la Roşia Montana Gold Corporation (RMGC). În schimbul tăcerii, trusturile de presă au obţinut bani frumoşi din publicitatea vândută acestei companii. Astfel subiectul a fost ascuns sub preş şi nimeni nu s-a mai întrebat de ce oficialii români nu vor să desecretizeze documentele de concesionare a licenţei miniere, cu atât mai mult cu cât societăţile acţionare la RMGC sunt înregistrate în paradisuri fiscale, iar compania-mamă trăieşte doar prin manipularea investitorilor la bursă.
O declaraţie favorabilă făcută de un înalt demnitar român duce la creşterea cotaţiei acţiunilor RMGC şi invers. Proiectul propus de investitorii canadieni de la RMGC prevede dinamitarea celor patru munţi aflaţi în jurul localităţii Roşia Montana şi crearea unui iaz de peste 600 de hectare pentru decantarea sterilului tratat cu cianuri. În final, la marginea Abrudului turiştii vor putea admira cele 214 milioane tone de steril care vor rezulta după scoaterea la suprafaţă a aurului de la Roşia Montana.
Traian Băsescu a anunţat că acest proiect trebuie pus urgent în operă, iar criza i-a oferit un pretext bun: Banca Naţională a României trebuie să aibă o rezervă de minimum 200 tone de aur, iar acum are doar 100. Specialiştii de la BNR au fost luaţi pe nepregătite, iar Daniel Dăianu a explicat că exploatarea aurului de la Roşia Montana nu ar trebui să aibă nici o legătură cu rezervele băncii centrale, fiindcă BNR cumpără aurul, iar dacă statul l-ar vinde la un preţ mai mic decât cel cerut de piaţă, s-ar considera o subvenţie şi ar echivala cu o capitalizare a BNR. În schimb, dacă statul ar vinde aurul în funcţie de cotaţia internaţională, BNR ar putea să-l cumpere la fel de bine de oriunde.
Preşedintele nu vorbeşte despre riscurile extragerii celor 300 de tone de aur de la Roşia Montana de către firma canadiană şi nici despre raportul între ceea ce câştigă băieţii isteţi de la RMGC şi ce-i mai rămâne statului român. Din afară, calculul e nesigur câtă vreme documentele de concesionare sunt secrete, dar, la fel ca în cazul privatizării Petrom, surprizele ar putea fi neplăcute. Raportul prezidenţial privind patrimoniul atrage atenţia că la Roşia Montana există 43 de monumente istorice clasate, printre care mina romană, dar şi biserici şi clădiri construite acum 400 de ani, iar Academia Română a explicat că mediul înconjurător va fi afectat ireversibil de o eventuală exploatare cu cianuri în zonă.
Pentru o evaluare calitate-preţ, Monica Macovei dă ca exemplu cazul exploataţiei epuizate de la Yellowknife, în Canada, unde statul cheltuie anual 1,2 miliarde dolari pentru menţinerea solului îngheţat după ce s-au folosit cianuri. Cheltuielile de felul acesta vor rămâne pe spezele statului român, chiar dacă prin contract se vor oferi cei de la RMGC: câtă vreme vor lucra prin intermediul unor interpuşi înregistraţi în paradisuri fiscale, e clar că au ceva de ascuns şi vor să-şi piardă urma.
Întrebarea e: ce câştigă statul român din această afacere promovată direct de la Cotroceni?
Şi de ce aurul de care Traian Băsescu încearcă să ne convingă că va ajunge la BNR nu stă bine acolo unde este? Şi dacă, în cele din urmă, România decide să mutileze Munţii Apuseni de dragul celor 12 miliarde euro, suma evaluată de Oxford Policy Management că va ajunge în PIB-ul ţării, de ce să nu o facă printr-o companie serioasă, dacă nu chiar de stat, fiindcă în vreme de criză toate ţările civilizate îşi favorizează propriile societăţi, nu clienţii politici.
