Perioada de dupa decembrie 1989 nu a dus la schimbari de substanta in relatia cu URSS si, ulterior, cu Federatia Rusa. In primii ani, precautia excesiva a presedintelui Ion Iliescu de a nu fi considerat cu vederi pro-ruse a facut ca relatiile bilaterale sa bata pasul pe loc, de unde chiar si cei cu intentii bune nu au reusit sa le urneasca. Din partea rusa, inocularea indelungata de venin antiromanesc nu poate fi anihilata usor.
Nimic nou pe frontul de Est, doar greseli dupa 1990
Primii ani de dupa prabusirea URSS puteau fi in beneficiul ambelor state, dar startul s-a pierdut, au rezultat doar stagnare si regres. Alexandr Ciurilin, actualul ambasador al Rusiei, reputat si experimentat istoric, a declarat, dupa momentul prezentarii scrisorilor de acreditare, ca "noua Rusie nu considera pe nimeni dusman" si ca politica externa "este construita pe baze pragmatice", fapt extrem de incurajator. Sper ca si responsabilii din tara noastra au receptat dorinta diplomatului rus "ca si la Bucuresti sa se asculte cu atentie ce se vorbeste la Moscova".
Dar referirile la acest spatiu sunt doar de ordin general, mai ales ca diplomatia romaneasca de dupa 1990 nu a avut un program concret de dezvoltare a raporturilor cu Federatia Rusa si statele succesoare ex-URSS. Ministerul Afacerilor Externe (MAE) nu a avut o strategie pe termen lung de politica externa, valabil si pentru Presedintia tarii, cu obligatii constitutionale de practica a unei astfel de diplomatii.
Principiul "merge si-asa" nu mai functioneaza
Toate institutiile cu atributii in politica externa s-au angajat cu forta aproape exclusiv in realizarea celor doua obiective majore, NATO si UE, timp in care state importante au fost neglijate cu buna stiinta, zone cu o dinamica extraordinara, bogate in resurse naturale.
Fostul ministru polonez de Externe, Geremek, arata cum, in timpul tratativelor cu NATO si UE, Polonia facea deliberat eforturi uriase pentru relatii continue si profitabile cu Rusia, Ucraina, Belarus si statele ex-sovietice din Asia Centrala. Singurul ministru de externe cu viziune mai larga, Adrian Severin, a fost schimbat din functie mult prea devreme, dupa ce a obtinut deschiderea de oficii diplomatice in Azerbaidjan, Turkmenistan, Uzbekistan si Georgia (deschise abia in 1997-1999), tari cu economii viabile si bogatii naturale prodigioase. Din pacate, aceste oficii au fost slab incadrate cu personal, dotate logistic foarte modest, devenind ineficiente. Aceasta situatie se mentine si in prezent, astfel ca Romania nu se bucura de disponibilitatea extraordinara a acestor regiuni. Institutiile guvernamentale si intreprinzatorii particulari au actionat "dupa ureche", s-au deplasat nepregatiti, neinformati, fara o solida documentare, rezultand – invariabil – esecuri. Inevitabil, acestia au adus un prejudiciu de imagine tarii noastre, compromitand, practic, orice perspectiva apropiata.
Factorii economici din Romania nu au facut fata marilor companii care au patruns imediat si ofensiv pe pietele din Rusia, Asia Centrala si zona caspica. Acestia au manifestat o condamnabila inertie in aplicarea noilor forme de comert, respingand mijloacele de plata pe credit in compensatie, optand doar pentru forme clasice de comert, inoperante acolo. Aceasta rigiditate a dus la impasul de acum, deoarece nu mai traim in vremea in care produsele noastre mergeau in URSS, in orice fel de conditii, pe principiul "merge si-asa". Dupa 1990, mobila, incaltamintea si alimentele, inghitite "pe nemestecate" de sovietici, nu s-au mai bucurat de cautare. Azi, nimeni nu mai rezolva un contract de export cu un coniac si cu promisiuni sforaitoare. Toata sfera rusa cere concurenta loiala, in stil occidental, piata e globalizata, sunt marfuri de pretutindeni.
Cei trimisi de statul roman in URSS inainte de 1989 au fost considerati, ulterior, fara discernamant, filorusi sau KGB-isti. Mi-e greu sa cred in astfel de asertiuni, dar aceasta idee preconceputa staruie si astazi, fapt ce face ca multi oameni competenti sa fie in continuare marginalizati sau scosi din minister.
Sugestii de redresare
E mai usor sa castigi pozitii noi decat sa recastigi pozitii pierdute. Respectul si condescendenta in relatiile cu orice tara sunt conditii sine qua non. Trebuie invatat din felul in care relatii ce pareau ireconciliabile au devenit astazi pagini de istorie (Franta-Germania, Germania-Rusia, Grecia-Turcia). Un plus de atentie in reprezentarea tarii noastre la Moscova ar aduce multe beneficii intelegerii bilaterale. Schimburile culturale, vizitele lui Evtusenko sau ale lui Nikita Mihalkov, galele filmului rus, participarea la Festivalul "George Enescu" au darul de a mai risipi din prejudecatile persistente.
Nu cunosc ce are in vedere partea romana de promovat in Rusia… Cunoasterea limbii ruse de catre diplomatii romani cu grad inalt la Moscova a fost si este un factor important de care conducerea rusa tine cont in raporturile directe. Ne-a costat mult orice numire neatenta, neglijenta de ambasadori romani la Moscova, de fosti activisti de partid, din randul doi PCR, necunoscuti, care nu au tangenta cu spatiul sovietic si nu cunosc limba rusa. Partea sovietica/rusa i-a considerat ostili, ei au trecut neobservati, apreciere ce s-a extins si asupra unor numiri de dupa 1990. Greseala a dus la pierderea de timp pretios si de durata, vital necesar pentru instalarea increderii. Celelalte trei numiri, de dupa 1992, au fost nesemnificative si tratate ca atare de partea rusa. Ultima dintre cele trei (Aurel Constantin Ilie – n.n.) "a pus capac", a fost o numire "pe picior", cel numit nu cunostea nici spatiul rus, nici limba, iar deserviciile s-au resimtit. S-au facut numiri pe criterii de prietenie si cumetrie, interesul national fiind complet neglijat. Adaug si "complexul Iliescu" fata de dezvoltarea relatiilor cu Rusia, acuzat ca "omul-KGB", si faptul ca Emil Constantinescu, nascut la Tighina, s-a aflat sub aceeasi invinuire. Presedintii nu au putut imbunatati relatiile cu Federatia. si actualul presedinte, prin numeroase intepaturi si muscaturi proferate la adresa Rusiei, amana perspectiva unor raporturi normale cu Rusia.
