La 20 iulie 1984, regizorul Andrei Tarkovski anunta la Milano hotararea sa de a nu mai reveni in patrie. La 13 decembrie 1985, dupa ce termina in Suedia filmul „Sacrificiul”, i se diagnosticheaza cancerul pulmonar. La 9 mai 1986 filmul „Sacrificiul” este laureat cu Marele Premiu special al juriului. Premiul este inmanat fiului sau Andrei, „eliberat” din Rusia sovietica la inceputul anului datorita campaniei de protest sustinute de actrita Marina Vlady. La 16 decembrie 1986 este internat la clinica oncologica din Neuilly-sur-Seine, unde moare in noaptea de 28 spre 29 decembrie.
20 de ani fara regizorul Andrei Tarkovski, dar cu o arta mai bogata cu o opera ce are un loc bine conturat, greu de uzurpat sau de copiat. In preajma comemorarii mortii autorului „Calauzei” si „Nostalgiei”, la ideea celei mai inimoase si competente analiste a operei tarkovskiene – Elena Dulgheru – si cu sprijinul generos al unor mari cinefili timisoreni au sosit in Romania sora lui Andrei Tarkovski – Marina si sotul acesteia, regizorul Alexander Gordon, coleg de institut cu Andrei Tarkovski.
Prima intalnire de la Bucuresti a avut loc in prezenta a peste 300 de persoane in sala de expozitii a studentilor de la Arte Plastice. Aici au fost proiectate filmul „Ucigasii” (film de diploma semnat de Andrei Tarkovski si Alexander Gordon, din distributie facand parte cei doi regizori si Vasili Suksin, film realizat de studentii clasei lui Mihail Romm, aparator al operei tarkovskiene cand avea sa infrunte un adversar de talia lui Serghei Bondarciuc) si „O zi cu Andrei Arsenievici”, film semnat de Chris Marker (naratoare – Marina Vlady).
Imaginile filmului „O zi…” sunt cutremuratoare. Andrei Tarkovski tintuit pe patul de suferinta isi revede baiatul dupa ani de despartire fortata. Copilul nu-si poate ascunde emotiile, alaturi de bu-nica sa „eliberata” de statul sovietic pentru a-si revedea fiica. Regizorul Chris Marker nu insista insa pe „happy-end-ul” dramei familiale, ci deseneaza o solida monografie a intregii opere, cu citate din toate filmele, ce ilustreaza teme, obsesii, laitmotive si simboluri, tropi ce confera o durabila existenta operei tarkovskiene.
Doua secvente in stilul marelui documentarist polarizeaza emotii si sensibilitati pentru fanii operei lui Tarkovski. Prima este un making-off la ultimul film tarkovskian „Sacrificiul”, turnat in Suedia, operator fiind Sven Nykvist, colaboratorul lui Bergman. Prezenta permanenta a regizorului la ochiul camerei de filmat a nascut gelozii si invidii; totusi operatorul ii prezinta o prima versiune de montaj cineastului aflat pe patul de suferinta la inceputul anului 1986.
O alta secventa din filmul lui Chris Marker evoca un moment „magic” din existenta cineastului. Tentat in tinerete de lucrurile interzise de societatea sovietica, Tarkovski nu refuza spiritismul. In tinerete, la o asemenea sedinta, unde este invocat spiritul lui Boris Pasternak, regizorul intreaba: „Cate filme voi face?”, „7”, va raspunde autorul romanului „Doctor Jivago”. Si sapte filme a facut: „Copilaria lui Ivan”, „Andrei Rubliov”, „Solaris”, „Oglinda”, „Calauza”, „Nostalgia” si „Sacrificiul”.
Doamna Marina Tarkovskaia si regizorul Alexander Gordon, care au onorat cu prezenta lor publicul cinefil romanesc, au impartasit cititorilor nostri cateva ganduri legate de marele regizor rus.
– A fost Andrei Tarkovski un dizident? A fost obligat sa paraseasca tara sau a luat aceasta hotarare ca un protest fata de receptia operei sale?
Marina Tarkovskaia: Lui Andrei Tarkovski i se ofereau ocazii de a pleca din tara si inainte de 1984, dar el spunea: „Ei asta asteapta. Nu voi pleca niciodata. „
– Si totusi a ramas in Italia in 1984…
Marina Tarkovskaia: Poate ajunsese la un capat de drum. Andrei Tarkovski nu a fost un exilat politic. Invitat sa faca un film despre disidenti, despre opozitia fata de regimul sovietic, a intrebat „De ce sa nu facem un film despre colhozuri?” El isi castigase locul de exceptie in cinematografia rusa si mondiala. Optiunea autoexilarii nu a convenit regimului. A fost tentat cu subiecte propuse cu ani in urma si refuzate de Mosfilm, cum ar fi ecranizarea „Idiotului” lui Dostoievski. Din pacate era prea tarziu. Marina Vlady a luptat mult cu sistemul sovietic pentru ca fiul lui Andrei Tarkovski si mama sotiei sale sa aiba posibilitatea sa-l vada in ultimul an de viata.
Alexandr Vitalievici Gordon, regizor: Fiecare lucru mare incepe cu un pas mic, cu primul pas. Si filmul lui Andrei Tarkovski „Asasinii” dupa o proza de Hemingway a fost un astfel de pas. Daca Andrei Tarkovski n-ar fi devenit ce a ajuns, din nefericire doar dupa 7 filme, poate acest prim pas ar fi trecut neobservat.
(Dar aici, in filmul de Institut semnat de A. Tarkovski, se poate lesne observa darul cineastului de a orchestra tacerile, de a ritma pauzele, de a conferi adancime unui portret din cateva tuse.)
– Cum este perceputa astazi opera regizorului Andrei Tarkovski?
Marina Tarkovskaia: Inca de la primul sau film, Andrei a dat masura chemarii sale. Era un autentic profesionist. Dorea sa-si creeze un public propriu intr-o tara ateista, in care credinta in Dumnezeu era privita ca o crima. Exista, bineinteles, lume, spectatori care nu patrundeau sensurile, simbolurile din opera lui Andrei. Dar cei care-i deveneau ambasadorii operei sale ii impartaseau si-i raspandeau credinta.
– Care a fost cea mai profunda emotie traita alaturi de fratele dumneavoastra?
Marina Tarkovskaia: Am stat langa Andrei la premiera filmului „Oglinda”. A fost un film neinteles nici de prieteni, nici de colegi. Mie mi-a fost clar de la inceput pana la sfarsit. Am plans tot timpul. Eram lipsita de cuvinte. Nu i-am putut marturisi si lui Andrei intelegerea si dragostea mea pentru faptul de a fi facut acest film. Este poate cel mai adanc regret din viata mea.
Au trecut doua decenii fara Andrei Tarkovski, opera sa continua insa sa emotioneze, sa traiasca, sa provoace noile generatii de spectatori la intelegerea menirii in lume si pentru lume, in credinta, pentru spiritualitate. O adevarata provocare pentru un prezent invadat de kitsch, minciuna, manipulare, oportunism.
Cred ca mostenirea lui Andrei Tarkovski ramane ancorata si in formidabilul sau manifest „Despre Apocalipsa”, rostit in biserica Saint James in 1984. Si de aceea va invit in incheiere la o (re)lectura a cuvintelor rostite de autorul lui „Rubliov”:
„Traim in mod materializat, repetand ceea ce stim despre existenta spatiului si a timpului. Traim, adica, datorita existentei acestui fenomen sau a acestor doua fenomene si suntem foarte sensibili la ele, pentru ca ne limiteaza barierele fizice. Dar, dupa cum se stie, omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si, asadar, se bucura de libertatea vointei, de capacitatea de a crea. In ultima vreme, dar nu numai in ultima, ci de destul de multa vreme, omul isi pune intrebarea daca nu cumva arta este, in general, pacatoasa. Cum de apare aceasta intrebare, cand este arhicunoscut ca actul creator de aminteste ca si noi suntem creati si ca avem cu totii un singur Parinte? De ce se naste un astfel de gand, pe care l-as numi sacrilegiu? Deoarece criza culturala a ultimului veac a adus artistul in situatia de a se putea dispensa de orice reper spiritual. Creatia a ajuns sa fie tratata ca un fel de instinct. Stim ca exista animale care au si ele un fel de simt estetic si pot produce in mod natural un obiect inchegat din punct de vedere formal. Sa zicem, fagurii pe care albinele ii construiesc pentru a-si depune mierea. Artistul a inceput sa-si priveasca talentul – care ii este dat – ca pe o proprietate a sa, si de aici a rezultat dreptul de a considera ca talentul nu il obliga la nimic. Astfel se explica acea lipsa de spiritualitate care domneste in arta contemporana. Arta se transforma fie in tot soiul de cautari formale, fie intr-un produs comercial. Nu e nevoie sa va explic ca cinematograful se gaseste in punctul de varf al acestei situatii, caci, dupa cum se stie, el s-a nascut la sfarsitul veacului trecut la iarmaroc, in scop exclusiv pecuniar.
„Apoi in planul dezvoltarii istorice am ajuns atat de neincrezatori unii intr-altii, nu mai credem ca putem sa ne ajutam unii pe altii, cu toate ca totul s-a facut in istorie ca sa supravietuim impreuna, incat am renuntat, de fapt, sa mai participam fiecare, personal, la viata publica. Persoana nu are nicio importanta. Adica, pe scurt, pierdem ceea ce ne-a fost dat de la inceput – libertatea alegerii, libertatea vointei. Iata de ce consider ca civilizatia noastra este gresita. Filozoful si istoricul rus Nikolai Berdiaev a observat, cu multa subtilitate, doua etape in istoria civilizatiei. Prima este istoria culturii, cand dezvoltarea omului este mai mult sau mai putin armonioasa si are un fundament spiritual, a doua apare odata cu declansarea unei reactii in lant, nesupusa vointei omului, cand dinamica scapa de sub control, cand societatea isi pierde cultura.”
Extrasele din „Cuvantul despre Apocalipsa” fac parte din volumul Elenei Dulgheru „Tarkovski – filmul ca rugaciune”.
