Sfarsitul saptamanii a fost marcat, la Timisoara, de celebrarea multiculturalitatii. Pe de o parte, s-au implinit 50 de ani de emisiuni radio in limbile minoritatilor si tot atat de la infiintarea Facultatii de Litere, Istorie si Teologie, pe de alta – societatea civila si lumea academica au propus o dezbatere privind imaginea “celuilalt” si modalitatile in care se agrega societatile multiculturale. Peste acestea se suprapun preocuparile clasei politice de a gestiona intrarea noastra in spatiul comunitar, unde conceptele de majoritate/minoritate isi schimba valentele.
Mai este Timisoara orasul multicultural despre care se vorbeste? Avem, dincolo de mandria locala, elementele care sa ne dea dovada perpetuarii multiculturalismului pe aceste meleaguri? Sunt doar cateva intrebari la care oamenii de cultura din Banat incearca sa gaseasca raspunsuri.
Chiar daca intr-o zona multiculturala prin excelenta, cum e Banatul, lucrurile ar putea parea limpezi din aceasta perspectiva, problema de fond este alta. Studiul politologilor Bodo Barna si Katalin Schwartz este descurajant aici: elitele locale timisorene vorbesc frumos despre valoarea multiculturalismului, dar din pacate stiu infim de putin despre ce ar presupune conceptul in sine.
Din cultura minoritatilor sunt cunoscute doar acele nume care sunt in titulatura liceelor. Bela Bartok – nume pe care-l poarta liceul maghiar din Timisoara, Dositei Obradovici – cel sarb, si Nikolaus Lenau – colegiul german, sunt singurele nume de banateni apartinand minoritatilor care sunt cunoscute. Dintre contemporani, se mai stiu iarasi doua-trei nume. Si…cam atat.
In plus, despre relatiile cu minoritatile se vorbeste cu teama si ingrijorare in glas: ce, e vreo problema? Ca si cand diferentele ar insemna, automat, probleme, necazuri, framantari. Asta, in conditiile in care suntem din ce in ce mai putini localnici. Studiile pe identitatea locala arata ca doar 46 la suta din timisoreni sunt nascuti aici si, mergand in adancimea timpului, pe arborele genealogic, doar 7 la suta au bunici de prin partea locului.
Ceea ce, previzibil, ne arata si cat atasament au cei ce raspund la intrebari fata de valorile locului. Avem, e drept, emisiuni in limbile minoritatilor nationale. Avem publicatii. La fel, avem scoli cu limbile de predare altele decat romana. Dar multiculturalismul nu se poate rezuma doar la experienta strazii si pietei. Avem nevoie de repere mai clare, mai puternic conturate, de constructii identitare care sa dubleze declaratiile de atasament fata de traditia multiculturala cu valorile multiculturalismului asumat.
Aproape ca ar fi tentanta varianta canadiana: nu primesti cetatenie decat daca stii istoria, geografia si limba locului. In Banat ar insemna sa ai reperele geografice, sa stii macar doua limbi minoritare pe langa romana si, in orice caz, sa stii sa enumeri macar 10 banateni de elita (ca tot sunt la moda topurile), altii decat cei apartinand majoritatii.
