Ce vroiau să obţină în realitate politicienii români care mergeau la ambasada americană pentru a-şi trăda propriii colegi sau pentru a-şi înjura duşmanii politici? Întrebarea are multe variante de răspuns. Una trădează însă o dorinţă de parvenire pur românească.
Notele trimise de la Ambasada SUA din Bucureşti demonstrează că la uşa acestei reprezentanţe diplomatice aproape s-a stat la coadă în ultimii ani pentru obţinerea privilegiului de a schimba impresii sau bârfe cu americanii. Evident că multe dintre aceste întâlniri s-au încadrat în limitele firescului şi la fel de evident este că multe dintre informaţiile primite de americani reprezintă analize corecte despre funcţionarea – în general, proastă – a instituţiilor din România. Cu siguranţă că unii dintre cei care au mers la discuţii la ambasadă nu au vrut să obţină nimic în schimb. La fel de adevărat este însă că mulţi dintre cei care au bătut la uşa reprezentanţei diplomatice americane au făcut-o pentru a căpăta ceva foarte valoros în societatea românească de astăzi, şi anume influenţă.
Nu degeaba au ales reprezentanţa SUA, şi nu pe cea a Yemenului, de exemplu. Făcându-şi drum către poarta celei mai mari puteri de pe planetă, politicienii respectivi au sperat că vor avea ceva de câştigat la ei acasă: în politică, în partid sau, în general, în societate. Au sperat că odată, cine ştie când, americanii îi vor răsplăti pentru „amiciţia” de care au dat dovadă cu o vorbă bună pusă acolo „unde trebuie”. Că lucrurile nu funcţionează chiar aşa în lumea civilizată, asta deja e o altă discuţie. Cert este că varianta românească a scandalului WikiLeaks nu putea să nu scoată în evidenţă câteva personaje ridicole, tipic dâmboviţene, judecând după şiretenia străvezie cu care au încercat să-şi urmărească scopurile.
Personajul cel mai vizibil din acest punct de vedere este deputatul PSD Georgian Pop, „Deep Throat” după cum îl numesc americanii (sper că în mod ironic). Deputatul vorbeşte la ambasadă despre colegii de partid ca de nişte persoane „lacome şi proaste” sau îl face pe parlamentarul Iulian Iancu „tipul cumpărat de Gazprom”. De ce s-ar fi expus (ridicolului) Pop în aşa măsură, turnându-şi tovarăşii, dacă nu în speranţa nebună că astfel va câştiga cât mai multă influenţă în cercurile înalte ale societăţii, acolo unde, inevitabil, se presupune că diplomaţii americani au un cuvânt important de spus?
Nu ştiu dacă aţi văzut vreo iniţiativă parlamentară deşteaptă a deputatului Pop, dar poate aţi remarcat insistenţa cu care, în urmă cu câteva săptămâni, l-a sunat pe reporterul incognito al României Libere care i-a solicitat, în numele unui afacerist fictiv arab, să-l ajute într-o superafacere. Jurnalistul i-a cerut practic să-şi folosească influenţa de parlamentar într-un scop „lucrativ”, iar Pop a reacţionat prompt pentru că s-a simţit pe terenul lui.
Deputatul PSD nu este decât un exemplu comun în politica noastră, iar stenogramele WikiLeaks confirmă ceea ce ştiam deja despre societatea în care trăim. În general, oamenii care o conduc nu caută soluţii la probleme, nu-şi irosesc energiile în proiecte politice durabile, ci încearcă disperaţi să-şi construiască relaţii înalte şi să câştige cât mai multă influenţă. Pe care să-şi poată construi propriul viitor. Al lor personal, evident.
