Cel mai mare seducator prefera femeile inteligente

Editura Trei a publicat “Povestea vietii mele. Povestea lui Jacques Casanova de Seingalt Venetianul scrisa de el insusi in Dux din Boemia”. Volumul a fost tradus de Irina Mavrodin dupa editia 1986 a Editurii Gallimard, colectia “Folio classique”. Adevaratele memorii ale lui Casanova “masoara” nu mai putin de 10 volume, cuprinzand viata acestuia pana in anul 1774. Dupa cum remarca si Irina Mavrodin in Postfata, poate primul lucru care te surprinde in memoriile celui mai mare “womanizer” (cum ii spune Dan Silviu Boerescu in Prefata) al tuturor timpurilor e lipsa completa a exprimarii licentioase. Faptul ca volumul a aparut in colectia “Eroscop” si ca are o coperta decoltata – din ratiuni de publicitate – te poate induce in eroare. Dintre cele aproape 350 de pagini discrete cu amanuntele picante se desprinde insa imaginea unui Casanova vital, plin de umor, persoana care il frecventeaza pe Voltaire cu aceeasi disponibilitate si bucurie cu care frecventeaza (din alte motive) o calugarita, de exemplu. Fireste, o carte de memorii e interesanta si pentru a vedea felul in care autorul se percepe pe sine, imaginea pe care vrea sa o lase posteritatii. Casanova a fost doctor in drept, abate intr-o manastire, a fost incarcerat de Inchizitie, a calatorit extrem de mult. Fireste, imaginea i-a fost modificata in permanenta de cartile si filmele despre el, precum si de prototipul seducatorului pe care a ajuns sa-l reprezinte. Citindu-i amintirile iti dai seama ca seducatorul nu era obsedat de numarul victimelor, nu se lupta cu recordul. Pentru el nu era suficient ca o femeie sa fie frumoasa. Daca nu era si desteapta, nu era interesanta. “O femeie urata poate, prin inteligenta ei, sa-l faca pe un barbat sa se indragosteasca atat de mult de ea incat sa nu-si mai doreasca nimic altceva”, zice Casanova. Si mai spune Irina Mavrodin un lucru cu care cititorii vor fi de acord: memoriile lui Casanova raspandesc si pofta de viata, dar, paradoxal, si sentimentul derizoriului. Un exemplu e felul in care autorul termina povestea amorului nebun cu Doamna F.: “De indata ce ajunse la Venetia, se indragosti de domnul F.R.; si il iubi fara incetare, pana cand acesta muri de ftizie. Douazeci de ani mai tarziu, ea orbi, si cred ca traieste inca.” Nu prea suna a inconstienta, nu?