EXPLICAȚIE INCREDIBILĂ. Autorul unei lucrări în favoarea confiscării proprietăților, ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu, se justifică: Nu am știut că legea naționalizării a provocat tragedii

România liberă a semnalat, în exclusivitate, faptul că actualul şef al diplomaţiei româneşti a a apărat, în lucrarea sa de diploma, redactată în 1966, necesitatea și legalitatea confiscării de către comunism a “proprietăţii capitaliste”.

Ministrul de Externe, Teodor Meleşcanu, a încercat să minimalizeze, în lucrarea sa de diplomă “Probleme juridice privind naţionalizările efectuate în ţările socialiste”,  procesul confiscărilor comuniste, susținând că “lucrarea se referă la chestiuni legate de procesul de naționalizare și face o evaluare a problemeleor de natură juridică ridicate de acesta”. 

Divergențe de negociat

Argumentele din lucrarea de diplomă – notată cu nota zece – folosite în 1966 de Teodor Meleșcanu sunt luate din Marx, Engels, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lenin, Buletinul Oficial Comunist, diverse documente ale PCR sau ale Uniunii Sovietice. 

Într-o discuţie cu „România liberă“, ministrul de Externe a replicat că aceste nume fac parte din literatura de specialitate și nu a putut să le ignore atunci când a abordat o asemenea temă. „Se ridica problema negocierii unor acorduri în care statul al căror cetățeni au suferit pagube în urma naționalizărilor să fie despăgubit. 

Despăgubirile nu se făceau în mod direct, ci printr-o despăgubire indirectă acordată statului ai căror cetățeni au trecut prin procesul de naționalizare“, ne-a precizat Teodor Meleșcanu.

Ministrul de Externe a dat ca exemplu acordul între Republica Populară Română și Regatul Danemarcei, încheiat la 17 martie 1960. Alte exemple, menționate în lucrarea sa de Teodor Meleșcanu, se referă la divergențe în care Uniunea Sovietică a fost implicată cu state precum Suedia sau SUA.

Naționalizarea este un act licit 

 Teodor Meleșcanu susține, în lucrarea sa, că despăgubirile pentru naţionalizări sunt opționale: „Țara noastră și alte țări ce au înfăptuit naționalizările au plătit unele despăgubiri parțiale, dar nu ca urmare a existenței unei obligații juridice, ci pentru a contribui la normalizarea relațiilor externe. Naționalizarea este un act licit prin însăși natura sa, iar neplata de despăgubiri nu-l transformă într-un act ilicit“. 

Dacă actualul ministru afirmă și demonstrează că pot exista unele efecte extrateritoriale ale legilor de naționalizare, în ceea ce-i privește pe cetățenii români lucrurile se schimbă. 

Naționalizarea este „preluarea pe cale revoluționară de către statul proletar a proprietății asupra mijloacelor principale de producție din mâinile claselor exploatatoare și transformarea ei în proprietate socialistă de stat“. 

Pentru a arăta cât de oprimată era clasa muncitoare, Teodor Meleșcanu recurge în lucrarea sa din 1966 la neadevăruri istorice: “în țara noastră problema naționalizării a început să se pună după victoria insurecției armate din 23 august 1944. Deși clasa muncitoare a fost în fruntea acestei insurecții, ea continua să rămână o clasă exploatată. 

Desființarea monarhiei  la 30 decembrie 1949, preluarea puterii de către clasa muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare, creează premisele înfăptuirii naționalizării“.Istoricii susțin, însă, că naționalizarea a fost un act de forță impus de Partidul Comunist Român, importat după modelul sovietic în toate statele-satelit din Europa Centrală și de Est. 

„Traducerea în viață a acestor acte juridice (care au făcut posibilă naționalizarea – n.red.) a dus la sfărâmarea dominației capitalului în economia țării noastre, la apariția proprietății socialiste de stat, premise pentru dezvoltarea țării și independența ei, premiză a fericirii poporului român“, scrie Meleșcanu în contradicție cu realitățile anilor ʹ50.  

Aspecte discutabile

„Sub conducerea clasei muncitoare în frunte cu Partidul Comunist Român, masele muncitoare din țara noastră au trecut la înfăptuirea revoluției socialiste din țara naostră. Printre cele mai importante măsuri ale revoluției socialiste la noi în țară s-a situat și naționalizarea, efectuată la 11 iunie 1948 prin legea 119 votată de Marea Adunare Națională, urmată la un timp relativ scurt de o serie de legi și decrete ce adânceau procesul început prin legea sus menționată“, scria actualul ministru de Externe în 1966.

În discuţia pe care „România liberă“ a avut-o săptămâna aceasta cu Teodor Meleșcanu, demnitarul a precizat că „în lucrare sunt unele aspecte discutabile și care pot avea un aspect negativ“. L-am întrebat dacă este confortabil cu faptul că a justificat un proces, al naționalizării, care a fost dramatic pentru poporul român. „La data la care am scris lucrarea (anul 1966, nota noastră) nu aveam cunoștință despre faptul că în urma naționalizării unii oameni au avut de suferit“, mi-a zis ministrul de Externe.  

Legea Naționalizării din 1948 prevedea închisoarea de până la zece ani pentru proprietarii care se opuneau naționalizării. Au fost multe cazuri în care au fost aplicate aceste pedepse de privare de libertate.