Vechea Constitutie, cea din 1991, prevedea posibilitatea „fentarii” deciziei Curtii Constitutionale. Daca o lege era adoptata in forma initiala, cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul fiecarei Camere, obiectia de neconstitutionalitate era inlaturata, iar legea era promulgata, fara a se tine cont de decizia CC. Respectiva prevedere a fost scoasa din actuala Constitutie, adoptata prin referendum in 2003, pe vremea guvernarii pesedistilor. Astfel incat, in lipsa posibilitatii ca votul parlamentarilor sa inlature decizia CC, alesilor nu le-a mai ramas decat sa reformuleze, de comun acord, acele texte declarate de Curte ca fiind neconforme cu actuala Constitutie.
Principalele legi care se refera la o astfel de situatie, in premiera pentru scena politica romaneasca, sunt Constitutia si Legea nr. 47 din 1992, modificata si republicata in 2004, privind functionarea si organizarea CC.
Potrivit Legii nr. 47, CC este garantul suprem al Constitutiei, independenta fata de orice autoritate publica, supunandu-se doar Legii fundamentale si Legii privind organizarea si functionarea sa. Conform articolului 11, alineatul 3, deciziile si hotararile CC sunt „general obligatorii si au putere numai pentru viitor”. Aceeasi lege mai prevede ca in cazuri de neconstitutionalitate care privesc legile, inainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispozitiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia CC (articolul 18, alineatul 3). Pe de alta parte, Constitutia spune (articolul 147, alineatul 1) ca „dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare (…) constatate ca fiind neconstitutionale isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei CC daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei”. Adica, daca in termenul specificat nu erau reformulate prevederile considerate neconstitutionale, acestea nu-si produceau efectele, fiind suspendate de drept.
