Monseniorul Vladimir Ghika va deveni Fericit al Bisericii Catolice. El a murit pentru credinţă în temniţele comuniste. Viaţa sa de sfânt este binecunoscută. Însă mai puţin cunoscute sunt scrisorile sale adresate fratelui său, Dimitrie Ghika, forţat să plece peste graniţă. Aceste scrisori au fost păstrate în arhiva familiei, unde au fost descoperite de Anca Berlogea şi publicate, la Editura Galaxia Gutenberg, condusă de părintele Silviu Hodiş, sub titlul ”Fratelui meu din exil”. Scrisorile au fost trimise în străinătate cu sprijinul unor diplomaţi occidentali. Iată câteva din aceste scrisori care au făcut parte dintr-un proiect al Asociaţiei Signis:
”6 oct. 1948
Dragul meu frate,
S-a ivit o ocazie de curierîn care nu am timp să spun decât un cuvânt despre cele ce mă privesc, ca să te liniştesc asupra soartei mele şi, slavă Domnului, tocmai într-un moment în care, după câteva zile groaznice, mi-a fost dat să respir puţin; bineînţeles, doar de azi pe mâine, dar am scăpat pentru a treia oară cu bine dintr-o evacuare şi m-am mutat la Dra Sutzu, în vechea casă a Dnei Arion Pâcleanu – (Prin carte poştală, adresează acolo ceea ce îmi scrii, 11 strada Căpitan Demetriade, de preferinţă fără să treci numele meu, nici calitatea, ci doar cu menţiunea ”Pentru Vlad” – sub numele sau calitatea Elenei Sutzu sau a Dnei Baranga (emigrată şi ea aici de la Saint Vincent de Paul ocupat). Stau foarte confortabil aici, chiar prea; au vrut să mă gonească şi să mă arunce în stradă, chiar a doua zi după o mutare laborioasă, în care fiii mei spirituali au jucat, o dată în plus, un rol providenţial. Doar în dimineaţa asta a putut fi anulat ordinul de rechiziţionare. Saint Vincent este încă ocupat, cu sigiliu pe toate camerele; surorile, îngrămădite la subsol, şi ieşirile păzite (una singură a fost de altfel păstrată, cea de la dispensar). Legaţia Franţei a putut, acum cu acte, să afirme proprietatea statului francez şi, din punct de vedere juridic, se poate spera la o soluţie, dar cum să-i faci să plece pe intruşi? Mere Soize a fost admirabilă; şi nu pot spune în cuvinte tot ce a însemnat pentru mine bunătatea şi delicateţea ei, în mijlocul situaţiei catastrofale în care se află opera de caritate. Sănătatea mea se menţine şi pot face treabă, deşi evenimentele te năucesc prin brutalitate, rapiditate şi amploare. Suntem, pe toate planurilor, în plină revoluţie. N-ai mai recunoaşte nimic şi lucrurile se schimbă de la o săptămână la alta. Nu am timp să-ţi povestesc însă nimic. Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, Slavăă Domnului, mai vie ca oricând, în persecuţie. Totul se naţionalizează în acest moment, de la micii comercianţi, până la culte, trecând prin industrie, comerţ şi proprietăţi. Trebuie să spun că, dacă totul tinde a fi un ciclon, rămâne în acelaşi timp o impresie de debandadă; ceea ce, în afara optimismului meu congenital şi supranatural, mă face să aştept cu speranţă sfârşitul apropiat al încercării – Privitor la situaţia generală, am, la fel, speranţe şi în acelaşi sens –
”Sărbătoresc” mâine jubileul celor 25 de ani de preoţie. Pot să celebrez încă la capela Surorilor şi la Biserică. În aceasta din urmă am, în fiecare seară, o vecernie cu Rozarul – Este arhiplin (ca toate bisericile de altfel). Mă rog din toată inima pentru voi toţi. Să nu ne uitaţi nici voi, avem mare nevoie.
Cu drag pentru voi toţi,
Bătrânul tău,
Vlad.
