In 1991, politologul si sociologul american Richard F. Hamilton, publica lucrarea The Bourgeois Epoch: Marx and Engels on Britain, France, and Germany (Chapel Hill, 293 pag.) in care arata inacuratetea teoriilor dezvoltate de Marx si Engels referitoare la istoria Marii Britanii, Frantei si Germaniei. Hamilton arata, pe baze istoriografice si statistice, cum cei doi profeti marxisti au edificat o filosofie a istoriei prin omisiuni – marturisite sau nu -, generalizari neacoperite de probe, distorsionari, si un generic refuz de a-si corecta teoria in functie de datele realitatii. In loc de a fi primita drept ceea ce era, adica o lucrare care pur si simplu semnala divortul seminal dintre marxism si realitate, cartea lui Hamilton a primit sfichiuirile marxiste de rigoare. S-a obiectat ca scrierile selectate din Marx si Engels nu sunt cele mai reprezentative (ele fiind, printre altele Manifestul Comunist, Luptele de clasa in Franta, de Marx, si Germania: Revolutie si Contra-revolutie a lui Engels). S-a mai obiectat ca Marx si Engels nici nu au fost niste universitari, ci in principal fondatorii si liderii intelectuali ai unei miscari revolutionare – Engels fiind si un ocupat om de afaceri -, astfel incat nu trebuie judecati dupa standarde academice, ci jurnalistice. S-a mai aratat ca, indiferent de erorile factuale si distorsionarile istorice, "intuitiile" lui Marx si ale lui Engels sunt uimitoare. De aici, nu a fost decat un pas pana la a spune si ca Hamilton se face vinovat de a nu fi citit bogata literatura inspirata de Marx si de Engels si care a adancit aceste intuitii (paradoxal, cei care apara in zilele noastre marxismul o fac insistand asupra valorii autocriticii marxiste a marxismului, reducand astfel la metadiscurs o filosofie care s-a vrut realist-revolutionara; dar s-ar parea ca exista o legatura directa intre metadiscurs si paramilitarism, intre glosa neputincioasa si terorism). S-a mai aratat ca lucrarea lui Hamilton apartine parca unui timp revolut, anilor ’50 si retoricii Razboiului Rece. si, in fine, s-a mai obiectat ca, de vreme ce regimurile comuniste din Estul Europei s-au prabusit, Hamilton nu face decat sa "biciuiasca un cal mort". Asadar, daca demonstrezi inanitatea marxismului pe baza a ceea ce s-a intamplat in Estul Europei, esti un fascist rau intentionat care nu intelege ca marxismul pur e diferit de varianta sa scitica. Daca arati inanitatea marxismului pur, ti se raspunde ca nu esti decat un reactionar fascist care se bate necavalereste cu o fantoma numai pentru a-si ostoi obsesiile sale de "razboinic rece". Cu alte cuvinte, nu ai voie sa combati nici marxismul viu, nici pe cel mort.
Intreg acest episod hilar mi-a venit in minte cu prilejul polemicii starnite de un publicist care a deplans intr-un ziar central orbirea antimarxista a romanilor. Publicistul cu pricina anunta ca, in ciuda violentei sale, la care se poate renunta, marxismul il ajuta sa inteleaga lumea prin categoriile luptei de clasa si ale filosofiei istoriei marxiste. Articolul sau a fost urmat de o salva de articole pro si contra. In articolele contra, i se arata documentat, desi nu neaparat cu ingaduinta, ca asertiunile sale dovedesc mai degraba incultura si ca argumentele sale sunt facute in profunda necunostinta de cauza. Ceea ce se punea in discutie nu era numai valoarea practica a marxismului, ci si incapacitatea respectivului condeier de a construi un argument competent. Articolele pro au aratat cat de mare nevoie de "stanga" are Romania, si cat de democratica e stanga occidentala. Cu alte cuvinte, s-a convocat in sprijinul marxismului exact acea stanga socialista denuntata de Marx ca mic-burgheza, insuficient de radicala, ba chiar de inspiratie crestina (vezi, de exemplu, radacinile taranesc-protestante ale "socialismului suedez"). Departe de a apara pozitiile marxiste ale respectivului ziarist, sustinatorii sai au infierat "reactionarismul" elitelor romanesti, au dezvoltat teorii anti-intelectuale (faptul ca marxistul in cauza frecventeaza mai degraba discoteca decat biblioteca a fost considerat un avantaj, cultura neobliterandu-i accesul direct la realitate), au descris saracia Romaniei, chipurile capitalista, si au emis liste de lectura obligatorie din operele unor universitari neomarxisti care nu au contribuit cu nimic la bogatia Vestului si probabil nu vor contribui cu nimic la eradicarea saraciei Africii.
Cu alte cuvinte, pozitia marxista a fost aparata prin atacuri la persoana si camuflarea marxismului in marsupiul "stangii" europene. Ca intotdeauna, polemica antimarxista a fost zadarnicita de natura fantomatica a adversarului, marxismul fiind peste tot si niciunde: fiind intrupat cand in scrierile de tinerete, cand in cele de maturitate ale lui Marx, cand in activitatea sa politica, cand in comentatorii sai, cand in "stanga" europeana care de fapt nu are nimic de a face cu el (Proudhon, de exemplu, socotea ca marxismul e "exploatarea oamenilor cinstiti de catre cei lipsiti de scrupule"), cand in glumite acneice pe blogul nu stiu carei nulitati marxiste. Singurul loc in care nu poate fi gasit marxismul e in realitate, desi de acolo pretinde ca a pornit si acolo pretinde ca se intoarce.
Acest mod de a apara marxismul nu e lipsit de eficienta, numai ca il transforma din ceea ce se pretinde a fi, adica o "stiinta" a realului, intr-un soi de mesmerism dubios. Dupa cum a aratat Karl Popper, ceea ce deosebeste o afirmatie stiintifica de un mit e criteriul "falsificabilitatii": "O teorie care nu e refutabila prin nici un eveniment posibil nu e stiintifica. Irefutabilitatea nu e o virtute a unei teorii, ci un defect." (Conjectures and Refutations (1963), London, 2002, p. 48) Din acest punct de vedere, Popper a pus marxismul in rand cu astrologia: doua moduri de prezicere atat de vagi incat sunt imposibil de verificat si de refutat. Renuntand la testabilitate, marxismul renunta la orice pretentie stiintifica, rama-nand, dupa cum s-a vazut si in cazul criticilor adresate lui Hamilton, la nivel de "intuitie" geniala. E o intuitie nesustinuta de fapte, ci doar de o retorica exploatand saracia, frustrarea, anti-intelectualismul, la nevoie si dispretul fata de "gloata" necitititoare de Althusser, frustrarea anti-establishment, lenea (exista voci care sustin ca e bun comunismul din cauza ca poti sta pe ajutor social, in vreme ce capitalismul iti cere sa muncesti pe branci; pe de alta parte, Marx gasea ca munca e principala indatorire a omului). Nesustinut nici de "scriptura" sa (mai degraba rupta de realitate), nici de "traditie" (mai degraba negativa), marxistii se bazeaza pe "sola fide", pe credinta lor. E o masina de macinat in gol, al carei mare pericol e tocmai faptul ca se bazeaza pe dinamismul absentei, pe dinamica neclintirii obtuze: un gol nemiscat care pe toate le misca, le devalmaseste si le anihilieaza. Dialectic, desigur.
In chiar toiul disputei descrise mai sus, H.- R. Patapievici a publicat un elegant eseu intitulat "Agonia crestinismului" (Idei in dialog, ianuarie 2007) in care, mai degraba stoic decat cinic, pune problema modului cum putem combate "ura fata de crestinism" care a devenit "unicul continut spiritual al modernitatii noastre". Intrebandu-se cum ne putem opune acestui asalt anti-crestin, Patapievici gaseste ca "nicicum":
"Daca te opui, intri in logica lui penser contre c’est penser comme. Daca nu te opui, altii, in locul tau, vor face jocurile. Argumentul este ca, si daca te opui, tot altii le fac, deoarece azi terenul pe care se da lupta pentru apologia crestinismului este, inevitabil, contestarea lui: si asta pentru ca aceia care il apara sunt obligati sa o faca cu ajutorul unor elemente care il neaga. Orice scriere apologetica, azi, e condamnata sa aiba aer fie vetust, fie plangaret, fie intepenit, fie slugarnic. Mai exista insa un argument de principiu, care face lupta pentru mentinerea crestinismului atat de problematica si, intr-un sens inalt, atat de inutila. Argumentul este urmatorul: pentru cei care vor doar sa pastreze ceva, orice victorie nu poate fi decat o infrangere. Intr-adevar, cand un lucru in care credem nu e contestat, acel lucru este acceptat de noi in mod firesc. Dimpotriva, cand se gasesc destui sa il conteste, prin chiar acest fapt, el inceteaza sa mai fie una cu tine, om care il acceptai in virtutea firescului prezentei sale alaturi de tine (ori in tine): caci simpla contestare a lucrurilor in care crezi te priveaza atat de firescul lor, cat si de nemijlocirea credintei tale. Astfel dislocat, te lupti pentru a le pastra. In acest moment incepi sa pierzi totul. Credinta ta se invartoseaza, iar lucrurile in care crezi capata din ce in ce mai mult imaginea despre ele a celor care le contesta. Cazi in logica capcanei: adevaratul obiect al credintei tale ajunge sa semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu care te lupti. Tu nu mai ai credinta ta. Iubirea ta a devenit prizoniera urii lor. Credinta ta depinde de-acum numai de cei care o resping si nu mai are aproape nici o legatura cu sursa ei profunda, din cer. Crezi pentru ca altii urasc acest lucru, iar tu, pentru ca ii urasti, iti afirmi cu ura credinta ta intr-o religie a iubirii. In acest mod, ura lor fata de crestinism este complet incorporata in iubirea ta fata de el. Dar ce iubire mai e aceasta? E o iubire scoasa din ura: modelata de ea, suscitata de ea, deformata de ea. In lupta, adevarul doctrinei se pierde, de dragul fortei argumentelor. Ce iti ramane in maini, dupa victorie, este nu un adevar, ci o doctrina despre el; nu o iubire, ci o ura fata de cei care ti-o contesta; nu crestinismul, ci caricatura lui. In concluzie – daca nu te lupti, pierzi; daca te lupti, pierzi."
Pentru a scapa din logica acestei aporii, Patapievici ne propune modul de a ilustra crestinismul al Jacquelinei si al lui Blaise Pascal care, confruntati cu duplicitatea sau doar timiditatea apologetica a celor apropiati lor, si-au salvat demnitatea retragandu-se din lume:
"In fata incercarii si a consecintelor radicale pe care uneori trebuie sa le tragem din premisele acceptate de toti (dar cati au curaj sa traiasca pana la capat ceea ce gandesc in chip doar moderat, adica doar ‘un pic’?), Jacqueline isi pastreaza demnitatea murind, iar Blaise lesinand – pentru a se rupe mai apoi complet de lume si de oamenii in care crezuse, dar care nu l-au putut urma la capatul exigentei sale."
Citind aceste randuri, m-am intrebat daca nu cumva a incerca o apologie crestina balansata dupa criterii esential estetice ("aer vetust" sau "geniu") nu e cumva gresit. Poate ca nu e un pacat sa scriem apologii crestine care par vetuste, plangarete, intepenite sau slugarnice. Poate ca e mai important sa marturisesti dupa puteri. Poate ca nici macar contraproductiv nu e sa publici apologii care par vetuste, plangarete, intepenite sau slugarnice: cei mai multi dintre semenii nostri sunt vetusti, plangareti, intepeniti, slugarnici, sau toate la un loc.
Dupa cum bine arata dl. Patapievici, ilustrarea credintei se poate face si prin caracter, nu numai in scris. Din fericire, crestinii nu sunt obligati sa accepte terenul de lupta ales de adversarii lor. Crestinismul e viu, se traieste, e aici. Adversarii lui sunt in carti si nu pot da batalia decat acolo, pentru ca doar acolo exista. Dupa ce a pierdut Razboiul Civil American, Sudul a castigat pacea, a devenit subiectul indragit al unei intregi industrii cinematografice si literare. Asa se intampla cu toate cauzele pierdute: inving discursiv cand pierd in realitate, pentru ca au de partea lor irealizatul, nostalgia. Traditia crestina le e multora antipatica pentru ca e inca vie.
De aceea noi, cei care o marturisim, nici nu trebuie sa ne propunem sa castigam logomahia. Trebuie sa ne propunem sa ne mantuim. Daca pentru asta e nevoie de polemici in reviste – si e nevoie! –, bine. Dupa cum scria Sf. Macarie Egipteanul, crestinul trebuie sa fie "cu mintea vioaie", "ca un atlet si ca un luptator" (21 de cuvantari despre mantuire, in frumoasa talmacire a arhimandritului Ioasaf Popa tiparita la Anastasia, in 2001, p. 29).
Daca apologetica crestina ar fi doar un razboi pamfletar, atunci poate ca discursul nostru ar fi intr-adevar contaminat de stropseala hulitorilor. Din fericire, aporia de care vorbeste Patapievici poate fi dezlegata prin har. Crestinismul nu e numai o traditie care trebuie pastrata, nu e numai o continuitate, un mediu. Crestinismul nu e numai vechi. El e si nou: incepe in fiecare dintre noi, rasare odata cu botezul in sufletele noastre. Or, tocmai aceste inceputuri au menirea de a ne feri de invartosarea traditionalista de care vorbeste Patapievici. Tocmai aceste batalii interioare, purtate cu armele Sf. Taine, au darul de a nu ne lasa prada urii fata de adversar. Certitudinea pentru care ne batem e cea a bunatatii lui Dumnezeu care copleseste slabiciunea fiintei.
Refuz deci sa lesin, pentru ca trebuie sa fiu "treaz". Refuz si sa ma gandesc cum arat, cum par, in timpul bataliei. Ma intreb asupra eficientei si asupra sortilor de izbanda, dar sunt constient ca aceste lucruri nu sunt decat in mod secundar legate de meritele mele. Tot ce stiu e ca trebuie sa ne facem datoria: vetusti, cazuti, pacatosi, intepeniti si maniosi cum suntem, dar niciodata slugarnici, plangareti-lesinatori. si mie imi place Pascal, dar nu neaparat cel care lesina (la urma urmelor, era foarte bolnav saracul), ci acela care a scris, penduland intre sfichiuirea nemiloasa a adversarului (in Scrisorile provinciale) si credinta cea mai smerita si profunda din Apologia sa. si daca nu putem scrie, sa traducem atunci: din antici si moderni, din paterice si conservatorii americani sau englezi, din apologetii ironici sau din cei gravi. si daca nu putem nici scrie, nici publica, sa ramanem atunci lucizi. Sa nu lesinam. De murit au murit destui, ucisi de comunisti, iar de lesinat sa lesine marxistii in zigzagurile lor dialectice de montagne russe. Daca trebuie sa biruim, vom birui. Daca nu, nu-i nimic: ne-am facut datoria si ne intoarcem acasa.
Cultura romana de astazi e plina de eseisti manciurieni: de oameni pe "pilot automat". Acesti "formatori de opinie" cu un singur scop in viata imi amintesc de un banc care circula printre studentii ieseni in anii ’80: "Cand era tanar, avea o singura cravata si mai multe idei; acum are mai multe cravate si o singura idee: sa aiba cat mai multe cravate". Vazandu-i cat de bine imbracati sunt, ce "asistente personale" au si ce masini conduc, nu pot sa neg ca multi dintre "formatorii de opinie" din Romania au multe cravate. Din pacate toate par a fi platite cu pretul unei singure idei: anti-traditionalismul, fie ca e vorba de traditia religioasa, fie de cea nationala. Multi dintre propagandistii secularizarii par niste oameni teleghidati care nu vor castiga batalia decat cu pretul completei lor robotizari intru denunt. Sunt eficienti, dar cu cat sunt mai eficienti cu atat exista mai putin, cu atat sunt mai putin, cu atat au mai putina autonomie morala. Din acest punct de vedere, completa lor victorie va coincide cu totala lor disparitie. In vreme ce noi, ceilalti, nu vrem victoria, ne multumim doar sa existam, vesnic fragila si pierza-toarea teza de care se sparg antitezele care inving disparand. Asta numesc eu "viclenia istoriei".
