Ce versuri frumoase si potrivite noua am citit in poezia Altoiul de V. Voiculescu! Nu numai pomii trebuie sa fie altoiti, ci si omul, pentru ca acesta sa nu mai fie (…) stramb, subred, cu varf si crengi uscate,/ Un pom al far'delegii rodind mai mult omizi;/ (…) O, Doamne, ia cutitul curatitor si-apoi,/ In suverana-ti mila, reteaza, smulge, taie/De mrejele viclene pierdut trunchi despoaie// Si din dumnezeiescu-ti duh da-mi altoi.
Cum noteaza Tolstoi in Jurnal, lui Dumnezeu i-au reusit foarte bine legile fizice ale Universului, insa lumea omului nu i-a reusit. Asa ca, Doamne, altoieste, cum spune poetul, omul, ca acesta sa fie un pom roditor si nu un copac salbatic.
Intr-o alta poezie, Fluierul, poetul Voiculescu il implora pe Dumnezeu sa-l slefuiasca si sa faca din el un fluier: Ma curateste, Doamne, de miezul dur, ma scapa/De sinea-mi ne-ndurata, de darza impietrire.// Destupa-mi fire, suflet si inima mea pline/ De eul indaratnic, invartosat in ura:/ Cand pur, golit de patimi m-ai ridica la gura (ca pe un fluier, n.m.)/ Sa curga slobod suflul si duhul Tau prin mine. N-are rost sa mai scriu ce gandesc eu… Versurile sunt asa de limpezi, de potrivite firii noastre pacatoase, incat, daca aveti timp si evlavie pentru poezie, mai cititi o data. Cred ca zeii, Dumnezeii religiilor ar trebui sa coboare pe pamant si sa altoiasca omul (care nu prea le-a reusit!), incat acesta sa nu fie un copac cu crengi uscate sau numai cu frunze, ci sa rodeasca, prin faptele sale, fructe frumoase, gustoase, hranitoare pentru el, pentru semenii sai, pentru tara care l-a nascut.
