Nu stiu cand vor reinvata romanii sa le pese nu doar de viata lor si a familiilor lor, ci si de evolutia sau involutia comunitatilor, mari sau mici, in care traiesc, de soarta tarii lor si de viitorul neamului lor. Oricum, n-au fost dintotdeauna asa. Inainte de "modelajul" bolsevic la care au fost supusi din deceniul cinci al secolului trecut si pana astazi, indiferenta fata de ceilalti, pasivitatea in fata nedreptatilor si necazurilor ce nu-i ating direct, lipsa civismului si slaba solidaritate sociala nu erau atributele marii majoritati a concetatenilor nostri, ca astazi. Romanul de dinainte de invazia sovietica, cel despre care Neagu Djuvara declara ca nu l-a mai intalnit la revenirea sa in tara, era un om caruia ii pasa de mersul lumii dupa regulile stabilite "din batrani". Abaterile erau comentate si sanctionate, pentru ca rosturile adanci ale Universului sa nu fie stirbite sau alterate. Poiana lui Iocan era plina si animata; astazi e pustie. Fireste, romanii de altadata n-au disparut de tot, dar sunt o raritate. Un asemenea roman, care era obligatoriu si un domn, este – si nu de ieri, de azi, ci chiar din timpul cand aceasta conditie te costa amarnic – Bujor Nedelcovici.
Nu-i vorba, si astazi, daca iti pasa cu adevarat de soarta colectivitatii careia ii apartii starnesti in cel mai bun caz compatimirea ce se acorda, fugitiv, naivilor, celor cam saracuti cu duhul. Dar poate fi si mai urat: cei care ti-au facut rau in trecut, cei care desi ii considerai amici, te-au tradat direct Securitatii, tocmai ei sunt cei care te ataca furibund, furiosi ca le cunosti lasitatile si micimea sufleteasca. Marea trancaneala de candva, omeneasca totusi, s-a transformat in marea hamaiala a haitei de hiene. Bujor Nedelcovici a fost incercat si astfel caci, asa cum observa el "Romania nu a iesit de sub ruinele trecutului", iar scriitorul are "datoria de a nu uita", impotrivindu-se "invaziei violentei si barbariei moderne". In "Istoria literaturii romane contemporane, 1941-2000", Alex. Stefanescu il defineste precis: "Bujor Nedelcovici are o gravitate si o buna-credinta rar intalnite la noi, o responsabilitate sustinuta si duce de mai multi ani, fara mare sustinere din partea celor din jur, o campanie de activare a memoriei contemporanilor, care nu vor sa-si aminteasca ce s-a intamplat in timpul comunismului".
Despre ruine – de case, de biserici si, implicit, de destine omenesti – e vorba in cartea-album "LECTORUL DE IMAGINI. Vandalism arhitectural in Bucuresti, 1980-1987", semnata de Bujor Nedelcovici si aparuta in superbe conditii grafice la Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc. Desi au trecut de la lansare cateva luni de zile, n-am observat nici un ecou mai de Doamne ajuta – al acestei aparitii – eveniment. In schimb, marea hamaiala si-a urmat cursul…. (M.C.)
Cum s-au petrecut lucrurile?
In 1986, a venit de la Geneva Erasm Comet, care mi-a adus primul exemplar din romanul "Al doilea mesager", trimis pe cai ilegale si publicat la Paris. Gestul lui – a facut autostopul de la Geneva la Bucuresti – m-a impresionat atat de mult, incat m-a inspirat sa scriu romanul "Dimineata unui miracol", care il avea ca personaj chiar pe…Erasm Comet. L-am invitat acasa, in Blocul scriitorilor. A vazut pe fereastra peisajul lunar cu demolari de mari proportii si constructii faraonice. Cand i-am explicat despre ce este vorba, mi-a spus cu un glas nelinistit: Trebuie sa pleci imediat de aici! Esti in ochiul Ciclopului. Eu i-am raspuns: Crezi ca Ciclopul poate fi ucis cu flash-ul unui aparat de fotografiat? Si i-am aratat aparatul si fotografiile, apoi el mi-a zambit cu scepticism si amuzament. (…)
Fotografiile facute in perioada 1980-1987 le-am trimis pe cai ilegale in Occident si au fost prezentate de Asociatia Patrimoines culturels en danger de la Paris in mai multe expozitii si publicate in ziare si reviste. In Italia, in Corriere della sera a aparut un articol (Abbasso Ceausescu) in care se vorbea despre orgia violentei si in care era reprodusa o fotografie a Bisericii Alba-Postavari, chiar in momentul in care turlele erau distruse de un excavator. In Telegraph Weekend Magazine a fost publicata aceeasi fotografie, insusita de un oarecare Patrick Seymour. Satisfactie maxima (…)
Dupa ce a ramas in exil in Franta, in 1987, la o expozitie organizata de Radu Boruzescu in cadrul Asociatiei Patrimoines culturels en danger (condusa de regretatul S.Gane) au fost prezentate publicului – in format marit – mai multe fotografii cu biserici si case demolate, iar protestele impotriva "actelor de vandalism" ce se petreceau in Romania au fost semnate de multe personalitati de prestigiu si academicieni din Franta, printre care si Eugéne Ionesco (vezi documentul). Deci eforturile de a nu asista tacut si inert la "crimele ce se petreceau in strada, sub ochii mei" nu au fost inutile. Mai mult, pe genericul filmului documentar realizat de regizorul Nicolae Margineanu, Architecture et pouvoir (1993), era reprodusa imaginea Bisericii Alba-Postavari in momentul cand turla era in curs de prabusire. (…)
Ne bucuram ca dupa 16 ani s-au infiintat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului in Romania si Comisia pentru analiza dictaturii comuniste, dar in istorie este mai prudent ca dincolo de un entuziasm, necesar si firesc, sa privim cu luciditate ce rol vor juca aceste institutii. Ce statut vor avea, ce atributii si ce competente? Daca este vorba despre crimele comunismului , institutul va putea sesiza instantele judecatoresti pentru deschiderea unor procese in cazul unor fapte penale? Se va stabili o zi comemorativa a victimelor si se va include in programele scolare studiul perioadei 1945-1989? Se va pedepsi negationa-lismul comunist, se vor cultiva respectul pentru "memoria ranita" si asumarea personala a raspunderii morale si spirituale? Se va infiinta un muzeu al victimelor comunismului la Bucuresti? Daca in concluziile acestei comisii nu se va declara ca in Romania s-au comis crime impotriva umanitatii, atunci tot acest efort se va dovedi ineficient pentru ca orice persoana invinuita se va apara invocand prescriptia actelor penale. Crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile. Cand s-a infiintat CNSAS
s-a intervenit (Mircea Ionescu-Quintus), prin Amendamentul 22 la Legea liberului acces la dosarele Securitatii, ca arhiva sa ramana acolo unde se afla. Nu cumva prin mijloace ascunse si ipocrite se va sabota aceasta activitate? Legile democratice pentru respectarea istoriei, a trecutului si a drepturilor omului sunt absolut necesare in Romania, dar ele nu trebuie sa ramana forme fara fond, cum deseori s-a intamplat. Imi este teama ca muntele va naste…un soarece. (…) Publicarea acestui volum se afla sub semnul triadei: locurile memoriei, datoria de a nu uita si impotrivirea in fata invaziei violentei si a barbariei moderne.
Intr-o zi, a venit in vizita un prieten care locuia in acelasi bloc. I-am aratat fotografiile pe care le facusem in cartierul Antim: case demolate, biserici mutate si ramase izolate in mijlocul daramaturilor, vile construite la inceput de secol, unele cu fresce interioare; cladirile unui cartier burghez, asezat, linistit, care in alte tari ar fi fost pastrate ca monumente arhitecturale.
In timp ce vorbeam, de la fereastra apartamentului am vazut un cortegiu de masini oficiale si masini ale militiei, care au oprit nu departe de locul unde trebuia sa fie "Piata Palatului Poporului". Sosea in vizita de lucru Marele Inchizitor. Cu cateva sapta-mani inainte avusese loc inaugurarea santierului. Suita si cei doi caini negri Labrador au coborat din masini. Am luat repede un aparat de fotografiat pe care il tineam incarcat, am tras perdelele pentru a nu fi zarit de securistii in civil care priveau in permanenta spre blocul in care ne aflam si am inceput sa fotografiez. "Trageam" imaginile cu incapatanare, furie si disperare. Aveam senzatia ca tin in mana nu un aparat de fotografiat, ci o arma cu luneta; fiecare imagine urmata de declicul aparatului era un glont pe care i-l trimiteam in trup.
Dupa ce vizita s-a terminat in acel loc al santierului, cortegiul si-a continuat drumul pe langa Manastirea Antim (care a fost partial daramata) spre Spitalul Brancovenesc (una din putinele cladiri construite in stil brancovenesc), care a fost mai tarziu demolat. Prietenul meu s-a uitat lung la mine, putin surprins si nedumerit, apoi m-a intrebat, in timp ce eu scoteam pelicula din aparat, pregatindu-ma s-o developez:
"De ce faci tu toate astea?!" si a aratat spre fotografiile din jurul nostru si spre aparatul pe care il aveam in mana.
"Pentru ca exista!", i-am raspuns eu consternat. "Pentru ca sunt martorul acestor… si am in mana un aparat de fotografiat…"
"Si apoi? Ce o sa faci cu fotografiile?!"
"Nu stiu! Dar nu pot sa stau cu bratele incrucisate la piept! Am senzatia ca asa fac ceva! Fotografiez…. deci ma revolt!"
Am simtit ca nu gandim la fel si ca drumurile noastre se vor desparti candva. Acum el este academician la Bucuresti, iar eu scriitor la Paris. Atunci voia sa afle utilitatea gestului, eu insa eram interesat de gratuitatea lui si de imposibilitatea de a fi un martor tacut si neputincios la acele crime care se produceau in jurul nostru. Nu suportam sa vad cum se taie un copac, cum se darama o casa si de aceea incercam sa pastrez cel putin amintirea lor. Cand am plecat in exil, am rupt zeci si sute de fotografii de familie, dar nu am putut sa distrug acele fotografii care intr-un fel nu-mi apartineau si pe care parca trebuia sa le duc cuiva; erau probele concrete ale unor asasinate morale al caror martor involuntar fusesem.
Tot in aceeasi perioada, 1984, Biserica Alba-Postavari (secolul XVI) ramasese singura si parca rusinata de toate cladirile demolate din jurul ei. Mai speram ca va fi pastrata. Daca Biserica Vasili Blajennii de langa Kremlin nu a fost demolata, poate – imi ziceam eu – si Alba-Postavari va fi in cele din urma incadrata in noua constructie.
Ma inselam. Intr-o dimineata ma aflam in bucatarie, imi preparam o cafea. De la fereastra puteam vedea toata piata "Palatului Poporului" care era pustie. De la Manastirea Antim (fusesera demolate turnul si coltul zidului imprejmuitor, iar Palatul Sinodului fusese translatat) se auzeau clopotele slujbei. Era zi de Pasti. Un buldozer traversa piata si se indrepta spre Biserica Alba-Postavari. Am simtit ca se va petrece ceva deosebit. Buldozerul s-a oprit in fata bisericii. Am luat un aparat de fotografiat, am coborat in goana scarile si am inceput sa alerg prin noroiul terenului viran care inconjura biserica. Lama buldozerului incepuse sa muste din zidurile bisericii. As fi vrut sa strig, sa chem pe cineva in ajutor, parca asistam neputincios la asasinarea unei fiinte. Am inceput sa trag fotografiile una dupa alta. Imediat am vazut cativa securisti in civil care se adunasera in jurul meu.
"Ei! Ce faci tu acolo?!" m-a intrebat unul dintre ei cu glas contrariat.
"Fotografiez biserica!"
"Si de ce azi?!"
"Pentru ca azi o demolati!"
"Aha! Si ce vrei sa faci cu fotografiile?"
Am tacut, nu stiam ce sa raspund…
"Vrei sa le trimiti peste granita? In Occident? Lasa ca stim noi! Ia da-mi tu aparatul!"
Mi-a smuls aparatul din mana, i-a scos filmul pe care l-a aruncat in noroi, apoi mi-a restituit aparatul cu un zambet de multumire. N-am zis nimic, am luat aparatul si m-am intors repede acasa. Am gasit alt aparat, care spre norocul meu era incarcat cu film, am tras perdelele si am inceput sa fotografiez de la fereastra daramarea bisericii. Fotografiam cu furie, cu disperare si cu satisfactia celui care nu poate fi invins nici chiar de brutalitatea si cinismul celor care intr-o zi de Pasti daramau o biserica. Dupa cativa ani, am realizat ideea pe care mi-o sugerase acel securist in civil: gardienii vietii noastre si ai gandurilor noastre. Am trimis in Germania filmele pe care le facusem, inclusiv filmul in care era demolarea Bisericii Alba-Postavari. (…)
Cu vremea, suferintele unei tari si ale unui popor se vor uita. Patina timpului va lucra si asupra zidurilor, iar turistii japonezi sau americani vor vizita Bulevardul, Piata si Palatul, vor fotografia un Disneyland á la roumaine, fara Mickey si Donald, si vor evoca un Dracula modern pe numele lui adevarat: Ceausescu.
Parafrazand cuvintele lui Rimbaud, putem spune ca acest palat va reprezenta o aschie infipta in trupul unui oras si al unei tari, cu care vom trai de-a pururi.
Legile implacabile ale deriziunii si ale uitarii isi vor face aparitia in viitorul nu prea indepartat…
Un scriitor, dublat de un fotograf, este un martor al istoriei nescrise, un arhivar al imaginilor interzise sau uitate, un depozitar al memoriei personale si colective, Acesta a fost scopul paginilor scrise si al fotografiilor facute pe ascuns inca de la demolarea primelor case din vechiul cartier Antim…
Bujor Nedelcovici
Fragmente din albumul "Lectorul de imagini. Vandalism cultural in Bucuresti, 1980-1987", Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc, 2006
