La Editura Argonaut din Cluj au aparut doua volume despre Rezistenta anticomunista din munti (editori: Cosmin Budeanca, Florentin Olteanu, Iulia Pop). Volumele sunt subintitulate explicativ "cercetare stiintifica si valorificare muzeala" – si nu in zadar: ele sintetizeaza prin intermediul unor consistente studii (decalate pe zone si actanti) intreaga rezistenta anticomunista din muntii Romaniei, in perioada 1944-1962. Ma limitez doar la a semnala succint aceste volume, pentru a discuta aici, intr-un portret mai degraba generic, figura luptatorului anticomunist din munti (partizan anticomunist, cum i s-a mai spus, desi termenul nu este neaparat corect) si a felului in care a fost acesta reprimat de Securitate. M-a interesat figura acestor luptatori anticomunisti, intrucat am vazut in ei un soi de "samurai" romani, intr-o perioada in care putina lume isi mai ingaduia sa aiba onoare si simt etic.
Rezistenta anticomunista din munti a fost un tabú in istoriografia comunista; daca istoricii au refuzat sa o comenteze sau au comentat-o exclusiv negativ, ea a aparut totusi descrisa, mai rar, in literatura oficiala. La nivelul mentalului colectiv, insa, tot ceea ce anulau autoritatile alimenta ca hrana morala aura din jurul partizanilor, iar reactia de denigrare primea raspuns printr-una de eroizare. Omul aflat in Gulag (detinutul politic) se opunea omului nou comunist, sub aspect existential, moral, caracterial, dar si mai direct se opunea partizanul, luptatorul din munti. Cert este ca a existat o rezistenta activa in afara Gulagului, dominata de oponenti armati, de razboinici ce activau in grupuri restrinse, dirijate adesea de fosti ofiteri de cariera, de tarani, studenti si intelectuali; mai rar, de preoti persecutati de regimul comunist. Nu foarte numerosi si risipiti in munti, ei incercau sa realizeze o infrastructura a rezistentei anticomuniste. Multi din partizani sunt, in esenta, fugari care s-au retras in munti ca sa evite arestarea; actiunea lor era defensiva si cu scop propagandist anticomunist; rareori s-au manifestat comandouri punitive impotriva comunistilor si a oficialitatilor colaborationiste care terorizau satele; ca si detinutii politici, fugarii au invatat pe parcurs meseria de partizani, nefiind initiati de la inceput. Ajutati de "gazde" conspirative, ei au avut un rol activ mai ales din punct de vedere educativ. In esenta, rezistenta anticomunista activa din Romania s-a manifestat sub trei forme: actiunile partizanilor din munti si parasutarea din strainatate a unor agenti de legatura instruiti in Occident, actiunile celor care, camuflati in orase, reuseau sa tipareasca si sa difuzeze manifeste anticomuniste si antisovietice ori chiar sa organizeze revolte relativ elaborate; in sfarsit, rezistenta s-a manifestat si prin revoltele spontane, cel mai adesea ale unor sate izolate, impotriva abuzurilor comuniste. Din documentele interne ale Securitatii, publicate partial din 1990 incoace, reiese ca autoritatile investigau in mod programatic organizatiile anticomuniste din munti si ca in rindurile Securitatii existau comandouri specializate in combaterea luptatorilor din munti, din care faceau parte strategi, tacticieni, psihologi si practicieni ai ofensivei concrete. Zelul Securitatii in a-i captura pe luptatorii anticomunisti tinea si de un fel de orgoliu la nivelul institutiei, dar si de iritarea iscata de faptul ca in citeva infruntari cu partizanii fusesera ucisi (uneori defensiv, alteori din greseala) ofiteri de Securitate. Securitatea avea dosare amanuntite cu fisele-portret (morale, fizice, sufletesti) ale fugarilor si cu istoricul grupurilor de partizani. Cum capturarea luptatorilor a durat in unele cazuri mai bine de zece ani, Securitatea avansa masuri speciale nu doar la nivelul intensificarii actiunii de urmarire si lichidare a grupurilor de partizani, ci si la nivelul intaririi retelelor informative cu colaboratori recrutati in satele de la poalele muntilor sau in ceea ce priveste improspatarea retelelor informative in rindul ciobanilor, ingrijitorilor de salas si lucratorilor forestieri. Miza era aceea ca partizanii puteau fi capturati mai ales cu ajutorul delatiunii si al spionajului intern. Uneori Securitatea a organizat adevarate inscenari teatrale pentru a-i prinde pe partizanii anticomunisti, travestindu-si ofiterii si agentii in turisti, ciobani, padurari ori chiar in falsi partizani, care insa adesea au fost deconspirati de adevaratii luptatori.
Baza capturarii luptatorilor de munti au constituit-o informatorii recrutati din sate: uneori acestia au practicat jocul dublu, alteori, siliti (torturati) sau momiti, ei au tradat, ademenindu-i pe partizani in spatii unde acestia erau vulnerabili si puteau fi prinsi. Alteori, securistii s-au infiltrat in manastirile de la poalele muntilor, cunoscut fiind faptul ca luptatorii fusesera adapostiti nu arareori si in astfel de locuri; nu intotdeauna era nevoie de o asemenea infiltrare, intrucit preotii din sate erau somati sa devina si unii chiar deveneau colaboratori ai Securitatii (la fel de adevarat este insa ca multi calugari si preoti au continuat sa ii ajute pe fugari). Cam acesta a fost destinul luptatorilor anticomunisti din munti, extrem de bine portretizati in cele doua volume publicate de Editura Argonaut.
