Am citit in multe pagini ale inteleptilor atat cuvinte despre maretia omului, cat si despre uraciunile sale care-l coboara din regnum hominis intr-o fauna. Voi aminti numai cateva astfel de reflectii. Un filosof spune ca vom lasa aceasta lume la fel de stupida si de rea, precum am gasit-o cand ne-am nascut. Un scriitor compatimea chiar divinitatea, spunand ca lui Dumnezeu I-au reusit foarte bine legile fizice ale Universului, dar lumea omului nu I-a reusit deloc. Ar fi de prisos sa mai continui cu astfel de reflectii, caci insusi Dumnezeu S-a cait ca a facut lumea. "I-a parut rau si S-a cait Dumnezeu ca a facut pe om. si a zis Domnul: Pierde-voi de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut." (Geneza, cap. 6, v. 6-7). si a trimis potopul din vremea lui Noe.Dar, cum spuneam, sunt si cuvinte frumoase despre om; iata acest catren al lui Omar Khayyam: "Noi suntem sensul unic al vesnicului Faur / si noi esenta prima din ochiul sau curat. / Al lumii cerc l-aseaman cu un inel de aur / In care omul este rubinul incrustat."
In toate epocile au fost multi oameni care au cazut din speta lor intr-o fauna, dar tot in toate epocile s-au nascut si valori (putine, intr-adevar) care stralucesc prin veacuri, prin milenii. Ce imagine frumoasa in aceste versuri: Omul (datorita acestor valori nepieritoare) este ca un rubin incrustat in inelul de aur al lumii!
