Prin Schimbarea la fata a Romaniei, carte de tinerete a lui Cioran, acesta a intentionat sa sanctioneze dezinhibat si exaltat (eventual socant) viciile romanismului. Intai de toate sa vedem, de aceea, care sunt ideile generale pe care le discuta autorul pornind de la defectele romanesti de-a lungul istoriei. Obsesia constanta pe tot parcursul Schimbarii la fata a Romaniei este aceea a ideii de destin, mai exact a lipsei de destin a Romaniei. Atent si sensibil cu predecesorii sai marcati profetic de aceeasi tara, Cioran il caineaza in mod special pe Eminescu pentru faptul ca acesta a proiectat presupusa maretie romaneasca “in obscuritatea sinistra a trecutului nostru” (p. 23), Eminescu, dar nu doar el, ci si Balcescu, de pilda, fiind considerati niste profeti iremediabili ai trecutului, inapti sa perceapa viitorul (desi, pe de alta parte, doar Eminescu este consacrat de catre Cioran a fi deplin si nefragmentar pentru cultura romana). Chestiunea dilematica este aceea a felului in care Romania poate fi situata la centrul sau la periferia istoriei, cu o remarca necesara: desi critica, de fapt, istoria ca lipsa de destin a Romaniei, Cioran confunda istoria si cultura, reprosurile lui fiind aduse culturii romane in care el inglobeaza insa si istoria. Sunt exterioare sau interioare cauzele pentru care o tara manifesta lipsa de destin? Ð chestioneaza el fals provocator (intrucat are deja raspunsul). Motivatia absentei destinului datorita strainilor invadatori (barbari, turci, maghiari, fanarioti) este doar un cliseu, intrucat “Istoria este o explicatie, dar nu o scuza” (p. 41). Romania nu a avut un destin, pentru ca nu si-a croit o geneza si are un viciu de fond sau de matrice; presupusa ei geneza si stare fetala (nedesavarsita) au alcatuit doar un avorton, aceasta este sugestia: “noi romanii n-am facut pana acum istorie, ci am asteptat sa ne faca istoria” (p. 43);
Gol al istoriei
“Exista un pacat originar al Romaniei” (p. 60), acela de a fi continut constitutiv doar goluri ale istoriei si nu plinuri ale acesteia. Pe fondul acestei lipse fatale si matriciale de destin, Cioran explodeaza exaltat si recunoaste ca iubeste Romania disperand total de destinul ei (p. 43); explicatia este muncita intrucatva: “si cine n-a disperat de destinul Romaniei niciodata, acela n-a inteles nimic din complexitatea acestei probleme si acela nu va fi angajat nicicand profetic in destinul acestei tari” (pp. 43-44). S-ar putea spune ca tocmai un astfel de profet disperat (chiar daca al trecutului) fusese si Eminescu, si, peste multi ani de la explozia lui Cioran, Patapievici avea sa se dovedeasca un alt ganditor disperand total de destinul Romaniei! Cioran va lamuri ceva mai incolo ca aceasta disperare nu contine doar o critica (cinica ori sceptica), ci este tocmai o iubire disperata, o iubire-ura. El chiar propune ideea ca orice roman sa dispere de destinul Romaniei, cel care nu isi asuma o asemenea atitudine fiind un anti-roman, id est cel care nu este disperat la ideea ca istoria s-ar face pe langa Romania, dar nu prin si in ea (p. 51). Obsesia funciara a cartii de tinerete a lui Cioran este, insa, descrierea pe indelete a viciilor romanesti si a urmarilor fatale ale acestora. Aceste defecte de tara (ca sa le numim cumva) oscileaza intre a fi incadrabile intr-un ton patetic ori intr-unul cinic. In cadrul primului registru, Cioran precizeaza ca Romania nu este o tara atinsa de “gratia terestra”, de aici sterilitatea si labilitatea ei in istorie, politica si cultura; Romania risca sa fie astfel doar o caricatura, neavand instinct istoric pentru un destin mare.
Destin mediocru
Faptul ca Romania si romanii nu au avut un destin a depins de multiple cauze (istorie neprielnica, invazii barbare, geografie strivita), dar acestea au constituit mai degraba niste stereotipii-paravan pentru a camufla nevolnicia matriciala, principalul viciu, care a produs doar “sub-istorie”, lipsindu-le romanilor “vointa de a face istorie” (p. 11). Penuria de monumentalitate a Romaniei este datorata, apoi, absentei unui crez mesianic ce a materializat doar un destin mediocru de tara microcosmica. Din afara spre interior, principala “plaga” a constituit-o “traditia bizantina” (p. 18). Romania a fost (este) deficienta si prin clisee in mod fals considerate calitati (acuza Cioran), precum latinitatea ori crestinatatea Ð acestea au creat doar o staza de vegetare, somn si non-vitalitate. Concluzia: Romania este neinceputa, neplasmuita, necreata launtric, ea “nu are constiinta de sine insasi”, intrucat a trait un “trecut de umilinte si un prezent de compromisuri” (pp. 46-47). Din acest somn vegetal s-a nascut scepticismul romanesc care a desenergizat si a catalizat superficialitatea si inertia, din conditia romaneasca absentand dramatismul in trairea destinului, substituit de o indiferenta comoda si stearpa. Ceea ce a cultivat romanul a fost, prin urmare, implozia: “Romanul isi zeflemiseste propria lui conditie si se risipeste intr-o autoironie facila si sterila” (p. 48).
Blestem ereditar
Reprosul major se intrevede, insa, doar acum: romanii sunt un popor, dar nu au devenit o natiune, intrucat nu au valori universale pe care sa le propage. Atata timp cat Romania va fi definita prin taranime (cu care “nu putem intra decat pe poarta de din dos a istoriei”, p. 50) si nu prin elite, Romania va purta in sine un soi de blestem ereditar, fiind “imbacsita de superstitie si scepticism” (p. 50). Cioran nu percepe in taranul roman o chestiune de mandrie (chiar daca el este specific national), ci un element subteran, un “garbovit” (p. 62), un umilit. Strivita de propria-i mediocritate, anemica, domoala, Romania este minata inclusiv de presupuse calitati precum cinstea, ordinea, morala, intelepciunea, Cioran vazand in toate acestea doar niste insemne ale sub-istoriei si ale non-destinului. Viciul de fond se afla tocmai in structura sufleteasca a romanului, adica in faptul ca aceasta ravnita dimensiune nationala este inca necreata, neformata (p. 59): “Romanii au fost totdeauna prea calduti” (p. 61), nu au avut forta, ci doar un echilibru moale, apatic. Componentele negative ale specificului national romanesc sunt insirate intr-o anumita ordine (ca margelele pe ata), intrucat ele ar paraliza tocmai virtualul vitalism al Romaniei: “pasivitatea, scepticismul, auto-dispretul, contemplatia domoala, religiozitatea minora, an-istoria, intelepciunea” (p. 73), fatalismul fiind insa viciul central ca “amoralism al devenirii”, “cangrena” ori “doliu permanent” (pp. 64, 65). Doliul de sine al romanilor ar fi jucat astfel un rol imploziv si autodemolator, stimuland ratarea! Fara mister, fara continut prometeic, inclusiv obscuritatea romaneasca este minora, nefiind tragica ori dostoievskiana. Mediocritatea romaneasca nu te lasa sa speri in viitor, fiindca este impietrita si, din pricina aceasta, este perfecta (p. 121). Fara rigoare, pasiune ori agresivitate, pana si religiozitatea romaneasca este marcata de minorat. Romania nu are contur launtric, alternand fatal intre cazon si inform: “Romaniei i-a lipsit totdeauna forma interioara. Cand prea rigida, cand prea gelatinoasa, ea isi cauta o cale de viata prin desisul propriilor sale deficiente” (p. 142).
Cioran nu exclude anumite continuturi benefice ale Romaniei, nu invalideaza total matricea, dar considera ca aceasta are o rana genetica pe care insista sa o aminteasca ritualic, anume traditia bizantina; este vorba de “plaga noastra seculara” concretizata in “scursorile mici-asiatice” si in acest “centru de periferii spirituale, numit balcan” (pp. 106, 107). Balcanii sunt criticati vehement ca inculcand boala, o patologie grotesca, putrezirea de viu a posibilului spirit national romanesc (dar nu neaparat). Citatul merita redat in intregime pentru conditia de deratizator pe care Cioran si-o asuma: “Balcanii nu sunt numai la periferia geografica a Europei, ci si la cea spirituala. Mai cu seama la aceasta. Resturile, scursurile, cangrena morala, imbecilitati ale instinctului, orizont imediat, determina toate o fizionomie caraghioasa si trista, de un grotesc deprimant. Balcanul in esenta lui reprezinta o zvarcolire ratata, un dinamism inchis, o sterilitate jalnica” (p. 220).
Dorul ca viciu
O alta forma de autosubminare si auto-sclavie romaneasca o constituie sensul inertial inculcat de dor, acesta fiind un alt viciu de fond, intrucat molipseste cu apatie, stagnare, moliciune, fiind non-revolutionar, anti-razboinic, anti-eroic, devirilizator, autocastrator. Iata-l pe Cioran exclamand constant disperat: “Ce nenorocire pe capul acestei tari ca in locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare si pasiune bestiala, ne-am diluat sangele si ne-am indulcit patimile cu un dor amagitor, a carui virtuti dormitive ne-au imbatat simturile peste masura” (p. 207). Dorul este maladiv-destructiv si nu constructiv, emasculeaza, moleseste, demoleaza si ingenuncheaza orgoliul unui popor. Sugestia acuzatoare este aceea, din nou, a unui doliu de sine, a unei vaduvii la nivel de popor, prin sinucidere simbolica prilejuita de o componenta nationala exaltata fatal precum dorul. Dar sinuciderea aceasta simbolica este inclusiv ea stigmatizata de minorat. Intrucat, explica cu voluptate chirurgicala Cioran: “Este in dorul nostru atata abandonare languroasa in lume, atata renuntare in fata spatiului si a timpului si atat prizonierat in adierile inimii… Dorul exprima un raport negativ cu lumea, el este o lunecare lenesa si orizontala sau o ondulatie minora pe suprafata mobila a vietii” (p. 208).
Atunci cand va cauta si va propune cu miza profetica solutiile impotriva moleselii romanesti, autorul Schimbarii la fata a Romaniei nu uita sa judece matematic antiteza intre dor ca “infinit negativ” si eroism ca “infinit pozitiv” (p. 208), Romania fiind obligata, pentru a se salva din sub- sau an-istorie, sa cultive un orgoliu national percutant-energetic care sa faca uitata lipsa de energie si de profetie de odinioara (p. 219). Pana sa ajunga la aceasta concluzie, autorul isi va urma metodic demonstratia. Sa vedem cum arata aceasta. Prima formula care il satisface pe Cioran la nivelul ravnei sale grandioase este aceea de “extaz al fortei” (p. 32), atatand la o virilizare agresiva a tarii pe care intentioneaza sa o scoata din mediocritate. Virtuala fecunditate a Romaniei s-ar putea naste doar din febrilitate; agresiunea virila nu trebuie sa fie, insa, una ca oricare, ci o “agresiune cu stil” (p. 34), adica nobila, aristocrata! Din “somnul” romanesc se poate iesi apoi prin adamism impetuos (acesta marcand inceputul unui destin si al istoriei) si prin profetism, id est nationalism: autorul precizeaza ca nu este vorba despre patriotismul sentimental, ci despre un vitalism volitiv. “Saltul transfigurator” (p. 43) al istoriei presupune, prin urmare, o energie orgiastica, dar investita national-profetic si misionar. Chestiunea nu ar fi atat de stringenta daca vremurile nu ar pretinde o adaptare energica la context: “Romania nu mai are timp. Ori o transfigurare istorica, ori nimic” (p. 44). Romania nu poate opta decat intre extreme, pentru ca doar astfel poate sa aiba grandoare (se presupune ca exista, pe de o parte, o grandoare a maximalului, si o alta a minimalului Ð la urma urmei inclusiv mediocritatea poate constitui o forma de exces a vidului, a nimicniciei, dupa cum sugereaza autorul). Pentru a se impune si a iesi in evidenta ca energie nationala (pentru a se autodepasi), Romania necesita o aspiratie mesianica si o mistica, adica o “misiune” obsedanta si exploziva, intrucat “Un mesianism fara mistica e gol si inutil” (p. 45). In acest punct, Cioran isi precizeaza nucleul compulsiv care da inclusiv titlul cartii sale: “Romania are nevoie de o exaltare pana la fanatism. O Romanie fanatica este o Romanie schimbata la fata. Fanatizarea Romaniei este transfigurarea Romaniei” (p. 46). Cu alte cuvinte, “schimbarea la fata” a tarii este o forma de har, dar un har provocat si muncit, un har frenetic si vitalizat energetic printr-un elan agresiv (exaltarea aceasta l-ar fi satisfacut poate si pe Eminescu)! Orizontalitatea nu poate fi contracarata decat prin verticalitatea Romaniei, printr-un sens ascensional si eruptiv. Profesiunea de credinta a lui Cioran izbucneste fara drept de apel: “Nu pot iubi decat o Romanie in delir” (p. 88, s.a.). Romania falica, dorita si profetizata pasional de Cioran, este o Romanie verticala (desi nu exista o astfel de sugestie, sensul unei Romanii vaginale, blamate, transpare in opozitie cu ravnita verticalitate falica a tarii).
Ethos agresiv
Solutiile de ameliorare si perfectionare intru obtinerea sensului ascensional nu sunt doar teoretice, insa: directia Romaniei trebuie sa fie una occidentala, renuntandu-se la cultura bizantina; o alta renuntare imperioasa este aceea la rural, optandu-se pentru citadin si industrial. Elementul autohton, bastinas, care debranseaza de la progres, trebuie substituit prin febrilitatea modernizarii. Ideile de energie si vitalism, pe care le reia contrapunctic autorul, prilejuiesc o laudatio a razboiului ofensiv care fortifica si certifica un popor prin ethos agresiv (p. 156). Cioran face distinctia intre razboi si revolutie, desi ambele au un continut constructiv in demonstratia sa: prin razboi este verificata forta unei natiuni; prin revolutie, o natiune isi manifesta auto-constiinta (p. 163), de aceea sansa unui popor este dictatura definita ca revolutie permanenta (p. 191). Aceasta ar fi singura sansa adecvata in viziunea autorului ipostaziat intr-un soi de Sfant Ilie pogorator cu fulgere si trasnete pentru a trezi tara la vitalism dictatorial si militantist (p. 194)! Este ca si cum ar spune ca refuza “violarea” Romaniei de catre strainii care au molesit-o (prin intermediul traditiei bizantine, de pilda, dar nu numai), pentru a atata la un “viol” pe care Romania sa il comita asupra celorlalti prin afirmarea virilitatii sale razboinice. Si, ca sa se convinga el insusi ca nu va renunta la acest crez, Cioran afirma prin negatie: “Nu cred ca nu cred in Romania” (p. 198). Din “sclavi” ai istoriei, romanii pot astfel deveni niste cuceritori si invingatori… daca descopera virtutile eroismului ca “infinit pozitiv”, opus infinitului negativ al dorului, de pilda.
Constiinta nemultumita
O alta solutie paradoxala ofera Cioran pentru a rezolva iesirea din staza maladiva de balcanitate a Romaniei: aceasta tara va putea fi lichidata doar daca Romania se va promova pe sine in constiinta europeana ca “fatalitate implacabila a Balcanilor” (p. 220), doar daca ar trece adica de la atitudinea defensiva la cea ofensiva! Intrucat, spre deosebire de celelalte tari balcanice, Romania este o “constiinta nemultumita” (p. 220), iar aceasta nemultumire ar putea fi preschimbata intr-un repros fata de destinul sau istoric, ar putea fi o forma de protest major fata de acest destin. Solutia este ingenioasa: ca sa nu te mai situezi intre codasii ori pasivii popoarelor europene, iti metamorfozezi defectul national (matricial) in lance de atac, faci din viciu o calitate si te afirmi astfel, ca natiune, in chip viril! Iti asumi viciul, dar in chip ofensiv-belic: Romania “va trebui sa devina o fatalitate sud-est europeana si lichidandu-si balcanismul sa reabiliteze aceasta periferie europeana” (p. 221); nu in ultimul rand, pluseaza intentionat Cioran, Bucurestiul ar putea deveni un nou Constantinopol (p. 230)! O astfel de Romanie si o astfel de capitala nu ar mai fi patrupede, lenese, apatice, minore, vaginale, ci, dimpotriva, bipede, falice, titanice, majore. “Nu vreau o Romanie logica, ordonata, asezata si cuminte, ci una agitata, contradictorie, furioasa si amenintatoare. Sunt prea mult patriot, ca sa doresc fericirea tarii mele” (p. 234). Concluzia lui Cioran contine destul cinism si o cruzime de profet exaltat: spre deosebire de Eminescu, acesta fiind in rolul profetului manios, Cioran pedaleaza tocmai pe un vitalism orgiastic care se manifesta inclusiv lingvistic in destinul pe care il prescrie asemenea unui farmacist vizionar pentru tara sa. Fireste, Romania interbelica pare sa fie innobilata printr-un asemenea demers, dar, oare, putea fi ea insanatosita in realitate prin reteta impusa de autorul Schimbarii la fata…? Sau aceasta reteta avea mai degraba functia matragunei care luata in doze mici produce halucinatii, iar in doze mari este letala?!
