Politice1 si in special scrisorile catre Alexandru Paleologu din prima parte a cartii (pentru ca doar de acestea ma voi ocupa in cele ce urmeaza) consacra in H.-R. Patapievici un cioranian convins, un scarbit de poporul sau in sensul Schimbarii la fata a Romaniei, fara sa propuna, insa, o solutie concreta de iesire a Romaniei din continuturile sale blamabile, precum predecesorul sau fundamentalist si exaltat. Dupa cum se va vedea, solutia care existase si care ar fi putut propulsa Romania intr-o orbita aproape stralucitoare, fusese ratata din motive politice care tineau de dedesubturile revolutiei din decembrie 1989 si mai ales de confiscarea revolutiei romane de catre neo- sau cripto-comunistii ce aveau sa instituie in anii 1990-1991 un regim simili-dictatorial. In ce ma priveste, am preferat sa folosesc editia a treia a cartii lui H.-R. Patapievici, intrucat aceasta contine in final un text intitulat “Criticilor mei” in care autorul explica folosirea limbajului pamfletar vehement legat de imaginea Romaniei, limbaj care i-a fost reprosat inclusiv de catre unii parlamentari autohtoni, la vremea aparitiei cartii. Explicatia autorului mizeaza pe antiteza: demagogiei neo- sau cripto-comunistilor, violentei si coruptiei noii Puteri li s-a opus un pamflet ce continea un exces de disperare; multumirii grobiene a Puterii i s-a opus dezgustul; limbajul scatologic (mai ales acesta i-a fost reprosat public si oficial autorului Politicelor) tine de o cultura a imprecatiei care, prin excelenta, utilizeaza un limbaj crud, cu anumite coduri (p. 324). “Finalmente, am ales cuvinte din registrul excremential, deoarece excrementele reprezinta ideea cea mai radicala de esec al Operei alchimice” (p. 325), precizeaza Patapievici care admitea si ca registrul sau scarbit tine de “limba si cuvintele infrangerii” (p. 290). Or, talcul este urmatorul: simbolic vorbind, Opera alchimica dorita ar fi fost Romania si revolutia ei din decembrie 1989, dar postcomunismul romanesc din primii ani a indicat, exact pe dos, un esec romanesc la nivel de limpezire si purificare a imaginii si a continutului tarii, din pricina majoritatii populatiei asupra careia izbutise lobotomizarea psihologica si morala comisa de comunism, precum si datorita noilor lideri instalati la Putere care nu doreau decat sa prelungeasca regimul comunist intr-o forma reformista, dar fara sa renunte la sistem si la coruptia acestuia cu tot ce insemna ea.
Dezgust exemplar
In numar de patru, scrisorile lui H.-R. Patapievici catre Alexandru Paleologu puncteaza dezgustul lasat de primul regim Ion Iliescu, atat inainte cat si dupa consolidarea sa prin cel dintai vot liber de dupa prabusirea regimului Ceausescu. Autorul insusi isi califica aceste scrisori a fi “frenetice si disperate” datorita “dezamagirii de neamul meu in care crezusem patimas pana prin 1984 si in care continuasem sa sper pana in 1990” (p. 20). Repulsia inflamata este produsa, asa cum am precizat deja, de primul regim abuziv al lui Ion Iliescu (si al echipei sale), iar intaia scrisoare este intitulata “Complexul consensului pangarit” (ea datand din 6 martie 1990). Spovedania lui Patapievici, din prima sa epistola redactata cu patos, este dostoievskiana si simultan cioraniana; tonul este absolut, implozia, vizibila, la fel revolta. Iata o mostra esentiala – “sunt bolnav de Romania asa cum cancerosii sunt incurabili de cancerul lor: aproape in continuu imi e rusine ca sunt roman si asta ma infurie, pentru ca, desi e nedemn, nu e totusi drept. Cand spun ca imi este rusine, trebuie sa intelegeti ca, in momentul de fata pretuiesc mai mult Romania decat pe romani, care ma exaspereaza” (p. 25). Dezamagirea abisala vine de la constatarea ca spalarea creierului a izbutit in Romania, toata teoria scatologica de mai incolo a lui Patapievici nascandu-se de fapt din aceasta constatare infrigurata si dramatica: spalarea creierului a izbutit in Romania si nu oricum (societatea este “spalata pe creier si voioasa sa fie asa”, p. 26), romanii sunt niste roboti manipulabili, dresati, dar si niste deseuri umane, id est excremente, iar Romania, spatiul care adaposteste aceste resturi sau chiar le emana si gireaza. Pentru Patapievici, ca si pentru multi altii (inclusiv pentru mine), decembrie 1989 avusese efectul de eveniment matricial, regenerator, de recuperare totala a Romaniei, de aici scarba sa ulterioara legata de dizgratiosul si agresivul an 1990, asa cum a fost acesta instrumentat de noua Putere. Printr-un gest sinucigas, teleghidat de neo-aparatciki, Romania se aruncase sau fusese din nou aruncata la “groapa cu gunoi a istoriei”.
Un perfect disperat
Scrisorile se desfasoara in sir crescator la nivelul disperarii si dezamagirii, Patapievici incarnand un perfect disperat (disperand) de tara sa, in sensul odinioara propus explicativ de Cioran. A doua epistola catre Alexandru Paleologu se intituleaza “Genitaliile puterii” si dateaza din 24 aprilie 1990 (fiind redactata la doua zile dupa ce ia nastere cel mai important fenomen colectiv de lustratie de dupa prabusirea regimului Ceausescu, fenomenul Piata Universitatii, care va dura pana in 12 iunie 1990).
Intai de toate, Patapievici este oripilat de structura fizica a poporului din care face parte, gasind in romani, dupa cum este de banuit, nu idealuri clasice grecesti, nu trupuri si chipuri apollinice (dar nici orgiastici dionisiaci!), ci niste sub-oameni, fapturi teriomorfe, parca neterminate de Dumnezeu, necreate pana la capat, populand o deloc pitoreasca Curte a Miracolelor; acestui portret fizic respingator ii corespunde un psihic pe masura, decazut, viciat pana la ultimul sau strat interior; cat despre etica romanilor, ea nu exista (autorul va folosi chiar termenul de neant etic), pentru ca a fost substituita de infamie in chip constant si progresiv. Acest portret vizibil dar si subliminal al romanilor trebuie, insa, strict relationat de dezamagirile produse de anul postrevolutionar 1990, adica este imperios sa fie contextualizat, altfel risca sa fie perceput ca hiperbolic si maladiv. Dar sa-l lasam pe autor sa vorbeasca: “Suntem un popor cu substanta tarata. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare, ochi mohorati, maxilare incrancenate, fete urate, guri vulgare, trasaturi rudimentare, o vorbire agramata si bolovanoasa. Moralmente, tonul general este dat de lasitate si ticalosie, de vanitate si egoism meschin, de invidie joasa si delatiune lipsita de remusari, de ingamfare si barfa: toti suntem manjiti de sangele celor in care ne-am inmuiat limbile. Un neam flecar si lipsit de Dumnezeu, neravnitor in sfintenie si agramat in grandoare, ahtiat de mariri calpe si injosit de vanitati pe care, sclavi si servili, nu le-am putut legitima decat prin atentat, ultragiu si minciuna. Un astfel de popor, urgisit nu prin soarta, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai poate astepta, decat poate doar semnul infamant al lui Iuda, ca diferenta specifica, si semnul unanim al lui Iona, ca gen proxim?” (pp. 33-34). De remarcat, nu destinul poporului roman este malefic, Patapievici nu mai discuta inauntrul ideii de soarta (precum Cioran), ci mediocritatea romanilor este cea repulsiva, deoarece tine de un liber arbitru amorf, de optiune pasiva, de vulnerabilitate umila, de implozie, nimicnicie, conservate, cum spuneam, printr-un liber arbitru garbovit. Dezgustul autorului insceneaza un adevarat spectacol concentrat al istoriei romanilor, chiar daca motivatia acestui dezgust este cat se poate de limpede dependenta de coruptia politica si morala, de demagogia, nemernicia si ipocrizia regimului Ion Iliescu in 1990, care coagulasera o “metastaza otravita” (p. 38), materializata intr-un “hardau de Fecale Supurand de Nestinsa Putoare” (p. 39), Romania fiind calificata ca “lupanar de lumpeni” (p. 39). Iata astfel primele semne ale teoriei scatologice aplicate Romaniei, in care Patapievici va excela la un moment dat, intr-un puseu disperat de rusine de tara sa, contaminata in cele din urma (intrucat nu putea fi izolata igienic de locuitorii sai, la infinit) de plebea viciata. Apoi, asemenea lui Cioran, autorul Politicelor invalideaza asa-numitele calitati si virtuti romanesti, acestea fiind vazute doar ca niste instrumente de adaptare si cameleonism in ultima instanta: ospitalitatea, modestia, toleranta, rabdarea sunt “minus-virtuti de afirmare” sau “vicii de acomodare” (p. 35), nu caracterul (si morala) contand pentru roman, ci stiinta adaptarii din mers (a se vedea tipologia “baiatului bun” sau a “omului de bine”, cel care este potrivit la locul potrivit, dar nu datorita vocatiei sau aptitudinilor sale, ci cameleonismului sau). La acestea sunt adaugate apoi defecte vizibile precum puturosenia si josnicia (p. 41). Romanii nu sunt astfel, de pilda, curajosi sau impetuosi sau virili (caracterial vorbind), ci fiecare individ pare sa fie mai degraba marcat de “raportul de rumanie pe care l-a avut cu stapanitorii” (p. 38), cocarjat de servilism, incovoiat, reptileean. Plebea, in speta, este o “masa degenerata, ingamfata, proasta si rea” (p. 45), dar nici reprezentantul elitelor nu este iertat, fiind pamfletat ca “poltron” si “becisnic”. Emblema scatologica si acuzator libidinala ii este aplicata, insa, in acest duet si in acest moment, mai cu seama intelectualului, intrucat acesta nu joaca nici rolul unui profet charismatic, nici pe acela al unui inspirat Alexandru Macedon, nici macar pe acela al unui intelept iluminat: “O nostalgie onanista anima substratul afectiv al intelectualului roman, caci el impinge corelatul subiectiv al radicalitatii sale pana la ipsatiune” (p. 41); molipsit de aerul fetid al contextului postcomunist (postrevolutionar, ar fi mai corect sa spunem), intelectualul deprinde pestilenta, intrucat depinde de “vanturile puterii”. In valmasagul anului 1990, dar si in renasterea ratata a Romaniei, avortata din pricina flatulentei coruptiei si a unui rau in chip decisiv mostenit din comunism (cel putin la nivel de mentalitate), intelectualul este decretat a fi “canalie de facto” si “colaborationist bovarizat de ipocrizia aspiratiei la disidenta” (p. 41). H.-R. Patapievici exagereaza din disperare si poate chiar din terapie de soc portretul intelectualului, nestiind la 24 aprilie 1990, cand este redactata aceasta a doua epistola inflamata, ca intelectualii se vor implica masiv si decisiv in fenomenul Piata Universitatii, alchimizat de fapt la sfarsitul lunii aprilie si la inceputul lunii mai 1990 tocmai intr-o a doua revolutie romana, spirituala si morala, acea revolutie care ar fi trebuit declansata, simultan cu cea fizica, si in decembrie 1989 si continuata imediat dupa prabusirea regimului Ceausescu. Dar aceasta scrisoare a lui Patapievici ar putea fi perceputa si ca preventiva, la o adica.
Conditia plebee
Ultimele doua texte ale lui H.-R. Patapievici, pe care le voi analiza in cadrul acestui eseu, sunt scrise in 1991, a treia scrisoare fiind intitulata “Cine suntem?” si redactata la 28 iulie 1991. O parte din motivatiile prezente in epistola anterioara sunt reluate si aici. Astfel, virtutile romanesti, anume blandetea, toleranta, ospitalitatea sunt contracarate de lasitate, prostie, mediocritate, agresivitate, apogeul acuzelor fiind sintetizat in formula de “puturosenia abisala a statutului nostru suflet romanesc” (p. 47). Miza scatologica (contrapunctica) a vehementei isi face din nou simtita percutanta. Inainte chiar de a propune aceasta formula, autorul explicase neconventional, ' la legere: “Ce este aceea <> e o intrebare la care se raspunde prin violenta, ura, sange si suturi in cur” (p. 46). Conditia romaneasca este una damnata, dar nu in sens romantic, ci decazut, plebeu; conditia romaneasca tine de patologic, intuieste Patapievici, de boala rusinoasa, de ocara: “Sa fii roman este un mod de a trai condamnarea. Cu aceasta boala nu exista tranzactie: spirocheta romaneasca isi urmeaza calea pana la eruptia tertiara, subreptice, tropaind vesel intr-un trup inconstient, pana ce mintea va fi in sfarsit scopita: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos” (p. 47). O alta obsesie compulsiva apare aici: perspectiva sumbra a autorului depinde exclusiv de variile fratricide care avusesera loc in 1990, Patapievici reluand ritualic ideea ca respectivele violente au fost posibile datorita spalarii creierului care a izbutit in Romania, in perioada comunista. Poporul roman in etapa postrevolutionara este un rezultat al “pitestizarii”, al reeducarii prin lobotomizare ideologica si sociala, de aici imaginea exagerata propusa de autor, aceea a mintii “scopite”, castrate, a romanilor, a masei de “omuleti patibulari” (p. 50), reeducati si delatori. Patapievici revine, apoi, la metafora maladiei, corporalizand Romania asemenea lui Eminescu si nemaifacand distinctie, cel putin in acest punct, intre tara si popor: “Romanii sunt deja una cu cancerul care ii roade. Chirurgia este neputincioasa, caci incizia in nonseparabile nu ar face decat sa combine parti informe intr-un trup abnorm, ceva cam de felul fapturilor care ieseau din chirurgia deliranta a doctorului Moreau, monstri scuturati de suferinte cand sadice, cand omenesti” (p. 51). Sugestia fatala in ce ne priveste, ca popor, este aceea ca alcatuim o adunatura de fapturi monstruoase, malformate, din punct de vedere etic, in primul rand, si psihic; dar aceste malformari ar putea, la o adica, sa urateasca si fizic poporul cu pricina, daca nu cumva acest lucru s-a si produs deja. Monstruozitatea tine, insa, mai ales de inapetenta spre purificare morala a romanului, care se complace in pestilenta si spurcare. “NU NE PUTE” (p. 52) acuza cu majuscule Patapievici, romanul acomodandu-se cu duhoarea si cu impotenta morale prin care se autodizolva, etic vorbind, ramanand captiv in nemernicie. Asa se face ca “propagarea fecalei” (p. 55) a fost o constanta in comunism si a ramas functionabila si in postcomunism (sau tranzitie). Excedat de propria sa viziune si perceptie, disperand de tara sa in chip cioranian (cum de altfel am incercat sa demonstrez pana acum), autorul exclamase aproape patetic nu cu mult inainte: “N-am stiut ca se poate suferi de poporul tau asa cum suferi dupa o femeie nedemna” (p. 54). Eufemizarea cu pricina nu salva, insa, conditia romaneasca de la statutul ei de “curva”, chiar daca Patapievici evitase termenul respectiv la nivel lingvistic, dintr-un fel de pudoare tardiva (aceasta dupa ce apelase ritualic deja la dure metafore scatologice).
Ultima scrisoare adresata lui Alexandru Paleologu (pe care se fundamenteaza analiza de fata) este intitulata “Inapoi la chestiunea specificului national”, fiind redactata la 12 august 1991. Viziunea scatologica este atat de ampla, in aceasta epistola disperata, incat autorul a fost incriminat, de varii voci mai mult sau mai putin oficiale din mass-media (dar si din Parlament, de pilda) ca rau roman, anti-roman, ne-roman. Intr-un paragraf coplesitor prin detabuizarea violenta la care supune sufletul si mentalitatea romanesti, Patapievici construieste din istoria Romaniei un fel de arhitectura excrementiala, utilizand prin acumulare progresiva tehnica ordurii: adevarat, nu tara in sine este cea fecalizata, ci fecalizarea este un efect tocmai al existentei si functionarii scatologicilor locuitori ai respectivei tari. Pentru a fi mai bine portretizat, poporul roman este corporalizat, utilizandu-se clisee ale culturii noastre care sunt, de altfel, reinvestite socant in chip intentionat cu sensuri decazute. Sa-l ascultam, insa, pe autor. “Privit la raze X, trupul poporului roman abia daca este o umbra: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii. Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cand i-au lasat romanii pe daci in formula hibrida straromaneasca, ne-au luat la urina slavii: se cheama ca ne-am plamadit din aceasta clisa, daco-romano-slavi, ma rog. Apoi ne-au urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa temeinic au facut-o. Apoi ne-au luat la urma rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avand o basica a udului mai mare (de, betiile…) i-au dovedit. Noi ne-am zvantat putin intre 1866 si 1940, cu intermitente, apoi ne-au luat iar: acum, insa, inovatie, au inceput sa urineze si unii romani peste romani, patriotii de la 1 ianuarie 1948, cand, ca la start, au inceput crimele in masa si deportarile. Valea plangerii a fost transformata de romani intr-o vale a urinei corosive. Care era mai smecher se suia pe capul vecinului si-l pisa. Si, cum toti romanii e destepti, urinarea a fost din noul pasopt incoa', generala” (pp. 58-59). Pe langa umorul negru dus la extrem si pe langa teribila viziune detabuizanta, Patapievici utilizeaza in mod special, din cand in cand (probabil cu ravnit efect cathartic si exorcizator), limbajul miticist, grobian, singurul adecvat pentru grosul poporului roman alcatuit din ignari, smecheri, toape, mojici, lichele si multe alte categorii de acest tip. Paragraful citat anterior este o bascalie chinuita; dar pe langa acest efect, el pune in dezbatere o chestiune care il obsedase si pe Cioran: este poporul roman unul neterminat, necreat pana la capat; este inadecvat creat poporul roman? Or, Patapievici, prin pamfletul sau aprig, sugereaza (speculatia imi apartine) un popor roman care are un trup de tip golemic (si un suflet pe masura), dar un golem a carui plamada nu mai este lutul, ci excrementul. Un golem scatologizat si care, din aceasta pricina, nu mai poate avea un loc firesc intre celelalte popoare. Puseul pamfletar citat anterior isi justifica violenta tot prin ideea ca spalarea creierului si reeducarea (“pitestizarea”) a izbutit in Romania, istoria tarii fiind narata prin intermediul simbolului si metaforei dejectiilor lichefiate, a urinei care a marcat atat umilirea romanilor de catre ceilalti (strainii invadatori), cat si autodemolarea si implozia promovata chiar de catre romani. Ce a mai ramas din Romania in postcomunismul imediat caderii regimului Ceausescu? Doar “tampii, flecarii, estropiatii, gangavii, crapulosii” (p. 60), si iata-l astfel pe Patapievici judecand lucrurile aproape in aceiasi termeni precum Eminescu, chiar daca nu ofera solutiile propuse de acesta: autorul Politicelor nu vorbeste nici de “puscarie”, nici de “casa de nebuni”, intrucat ceea ce cauta este o solutie interioara pentru sufletul romanesc. In cele din urma, aceasta este gasita, chiar daca ramane sa fie utopica, lirica, nepamanteasca si, deci, irealizabila, inadecvata la realitate: “numai iubirea, o iubire enorma, poate transforma acest popor de uratenia care il locuieste. O data ce te-ai dezgustat de el, poporul roman nu iti mai poate face nici macar mila. Numai un sfant il mai poate salva (dar acela, daca o va face, se va pierde pe el)” Ð p. 61. Are H.-R. Patapievici reveria, in extremis, a unui nou Mesia (chiar si sub forma de simbol), dar a unuia adaptat la dilemele romanesti? Poate fi mantuita aceasta tara? Poate fi Romania salvata de ea insasi? Raspunsul il vor da, poate, altii, daca si cand il vor putea da.
