de Remigiusz Kasprzycki
În 1977, exilat la Toronto, scriitorul ceh Škvorecký a scris celebrul eseu Muzica roşie. Printre numeroasele stiluri muzicale menţionate, aducea în discuţie faptul că toţi dictatorii din Europa Centrală şi de Est urau fenomenul rock. Škvorecký, unul dintre primii autori-emigranţi anticomunişti de după Cortina de Fier, preţuia impactul muzicii rock. Pe atunci însă, foarte puţini îşi dădeau seama că apariţia valului punk în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Est şi chiar în Uniunea Sovietică, la finalul anilor 70, va deveni un punct de referinţă important pentru tinerii rebeli anti-comunişti. Explozia unei revolte punk a început în 1977, în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. Abia mult mai târziu şi-a făcut simţită prezenţa în Buglaria şi în Uniunea Sovietică. În România aflată însă în izolare, sub conducerea strictă a lui Ceauşescu, naşterea unei astfel de revolte a fost practic imposibilă. În cele din urmă însă, virusul „rebel-decadent” avea să ajungă şi în această ţară.
Polonia
„Nu-i rău, e bine,” cântau în 1979 cei de la Kryzys, una dintre primele trupe poloneze de punk-rock, cu ironia lor caracteristică. Polonia s-a afundat într-o criză din ce în ce mai acută, iar guvernul avea de înfruntat amărăciunea alegerii lui Karol Wojtyła drept noul Papă la Vatican. În vara acelui an, Ioan Paul al II-lea a făcut un pelerinaj în Polonia, vizita lui nefiind bine primită de guvern. Un an mai târziu, a fost fondată marea mişcare socio-politică Solidaritatea. În ciuda greutăţilor sporite, în oraşele poloneze triumfa speranţa. Atmosfera se schimba, culoarea se schimba. La Gdansk sau Varşovia începeau să fie văzuţi din ce în ce mai mulţi tineri îmbrăcaţi ciudat. Frizurile lor alambicate atrăgeau atenţia. Găştile de punkişti făceau senzaţie în marile oraşe, în vreme ce în provincie, şocau de-a dreptul.
În anii 1980, un deceniu turbulent din istoria Poloniei, punkiştii şi opoziţia și-au intersectat drumurile, însă fără colaborări fructuoase. Pe de altă parte, mediile frecventate de punkişti evitau adesea să facă trimitere la curentele tradiţionale ale opoziţiei. Încă din 1981, trupa punk-rock Dezerter cânta „Nu avem speranţă, nu avem viitor nici cu partidul, nici cu Solidaritatea.” De altfel, un mare număr de punkişti erau complet apolitici, spre marea bucurie a comuniştilor. Nu fără un temei, mulţi punkişti aveau suspiciunea că numeroşi disidenţi asociaţi opoziţiei tradiţionale erau interesaţi doar să preia puterea, nu să provoace o schimbare socio-politică reală.
Un moment de cotitură al relaţiilor dintre punkişti şi opoziţia poloneză a fost formarea unor grupări anti-comuniste cu totul noi: în 1983, gruparea anarhistă RSA (Mişcarea pentru o Societate Alternativă); sau, în 1985, mişcarea ecologist-pacifistă WiP (Libertate şi Pace). În publicaţiile undeground ale acestor grupări, figurau ca ţinte principale de atac Miliţia sau Armata, susţinute de guvernul comunist. Acest nou tip de jurnalism le-a fost cu siguranţă pe plac multor punkişti şi, fiind scris în mare parte cu simpatie faţă de acest curent, a funcţionat ca motivaţie firească pentru cooperare. În cea ce-a doua jumătate a anilor 1980, cei din „noua opoziţie,” devenită deja mainstream, a sporit mobilizarea politică a punkiştilor. În 1985, Krzysztof Skiba, de la RSA, a împărţit manifeste anti-comuniste la cel mai mare festival de rock din Europa Centrală şi de Est. La următoarele ediţii ale festivalului de la Jarocin, au început astfel să apară din ce în ce mai mulţi anti-comunişti, iar formaţiile deveneau mai curajoase cu fiecare an. În 1986, grupul de reggae Immanuel a cântat aici, în aplauzele publicului, piesa Inutil: „Inutil este preşedintele, inutil e informatorul, inutil e CIA, PZPR (Partidul Unit al Muncitorilor din Polonia) este inutil.”
Muzica punk-rock de la finalul anilor 1980 a fost o mare sursă de inspiraţie pentru o opoziţie din ce în ce mai tânără, cum ar fi FMW (Federaţia Tineretului Luptător) care, în 1988-89 discuta aprins despre mişcarea punk. Ritmurile şi versurile acestei muzici au servit drept mobilizare pentru tinerii demonstranţi, aşa cum s-a întâmplat în februarie 1989, în cadrul protestelor de pe strada Cracovia. Aceste proteste au fost expresia nemulţumirii tinerlor anti-comunişti radicali faţă de discuţiile purtate de Solidaritatea cu reprezentanţii comuniştilor. „Pe atunci, eram foarte radical din punct de vedere muzical, fiindcă începusem să ascult Joy Division şi Dead Kennedys. Ascultam Libertate, de ce avem nevoie de libertate?, o piesă a trupei Kult, şi Întreabă miliţia, de la Dezerter,” îşi aminteşte Paul Chojnacki, care a luat parte la aceste proteste.
În anii 80, serviciile de securitate poloneze au derulat mai multe operaţiuni îndreptate direct sau indirect spre mişcarea punk. Cele mai multe dintre ele s-au desfăşurat în oraşele mici, iar unele au implicat şi interogarea unor membri ai formaţiilor punk poloneze influente. Adesea, ofiţerii de securitate şi forţele miliţiei notau în rapoartele lor că punkiştii sunt un hibrid pacifist-fascist, iar multe din operaţiuni aveau la bază experienţa supravegherii diferitelor festivaluri de muzică rock din Polonia.
RDG
Represiunea trupelor de punk-rock din Germania de Est a atins apogeul în anii 1983-1984. Toţi membrii trupei Namenlos au fost trimişi la închisoare – acesta a fost preţul pe care formaţia l-a plătit pentru curajul de a cânta în public versuri critice la adresa Stasi. Numai în 1983, au fost demarate demersuri penale împotriva a cinci trupe punk-rock. Astfel, numeroşi muzicieni au fost forţaţi să emigreze în Germania de Vest, mulţi dintre ei încheindu-şi activitatea. Înainte de Festivalul Naţional al Tineretului din Berlinul de Est din 1984, forţele de ordine au declarat triumfătoare „eradicarea” fenomenului decadent şi socialist-pervertit al punkului.
Persecutarea grupărilor punk din Germania de Est nu a luat niciodată sfârşit. Controalele şi blocadele din gări îi împiedicau pe tineri să plece la evenimente muzicale, iar punkiştilor le era interzis să locuiască în centrele multor oraşe din RDG. În ciuda vigilenţei Stasi, care considera că legăturile pukiştilor germani cu punkişti din ţări ca Ungaria sau Polonia erau un mare pericol, aceştia reuşeau să se întâlnească uneori la festivaluri.
La sfârşitul anilor 1980, mişcările punk au început, treptat, să beneficieze de mai multă toleranţă din partea autorităţilor: în 1988 a fost proiectat în cinematografele germane filmul Flüstern und Schreien (Ţipete şi şoapte), despre muzica underground, printre care se număra şi punkul, iar din 1986, postul de radio pentru tineri DT 64 Parocktikum difuza muzică punk. În 1988, agenţia de înregistrări a statului a început să lanseze piese punk revizuite şi epurate de conținut politic. Multe trupe non-conformiste au refuzat însă să ia parte la aceste iniţiative, iar altele au ales compromisul: pentru a primi o oarecare libertate, au fost nevoite să-şi schimbe numele. Fanii însă, care preţuiau mult subversivitatea idolilor lor muzicali, nu au întârziat să sancţioneze aceste decizii oportuniste. Formaţiile de punk care ajungeau la o înţelegere cu comuniştii au fost numite „punk FDJ” (Freie Deutsche Jugend – Tineretul German Liber, numele organizaţiei comuniste pentru tineret din RDG).
Încă din 1979, comuniştii din Germania de Est asistau oripilaţi la ajutorul pe care diferite biserici protestante îl ofereau punkiştilor. Bunăoară, în 1987, Biserica Frühlingfest din Berlin a găzduit concerte la care au participat nu doar trupe din Germania de Est, ci şi formaţia ungară Aurora, polonezii de la Karcer şi Trybuna Brudu, grupul Die Toten Hosen din Germania de Vest şi No Means No din Canada. În ciuda anti-comunismului asumat, punkiştii din RDG nu s-au aliat niciodată cu disidenţii Germaniei de Est. După cum spunea Henryk Gericke, unul dintre pionerii punkului din RDG, „o alianţă autentică [între opoziţie şi mişcarea punk] nu s-a născut niciodată. Asta, datorită unei reguli simple, şi anume că punk însemna sfârşitul dialogului cu autorităţile, lucru pe care opoziţia îl dorea.”
Cehoslovacia
Începând cu 1980, Serviciul de Securitate al Cehoslovaciei (Statni Bezpečnost, StB) a derulat o amplă operaţiune împotriva punkiştilor „Odpad” (Deşeuri). Cea mai mare represiune a fost lansată în 1983, prin intermediul presei comuniste din ţară. După interzicerea unui festival de muzică rock în apropiere de Brno, în 1983, o trupă punk a cântat în faţa unui mic restaurant, iar tinerii din public au strigat sloganuri politice şi şi-au cerut drepturile. Autorităţile au asmuţit câinii asupra mulţimii şi au folosit gaze lacrimogene. La Brno, au fost arestaţi 35 de oameni, dintre care 27 de punkişti acuzaţi de agresarea unor poliţişti.
Unul dintre principalele refugii pentru trupele cehoslovace de punk-rock au fost în acea perioadă concertele date pe ambarcaţiuni care mergeau de-a lungul râului Vltava din Praga. Astfel, riscul supravegherii de către securitatea cehoslovacă era mult mai mic. Una dintre principalele figuri care a înlesnit comunicarea statului cu opoziţia democratică şi, într-o oarecare măsură, cu punkiştii, a fost Pietr Cibulka. Acesta a organizat, în 1987, un concert ilegal cu trupa olandeză The Ex, ai cărei membri au sosit în ţară ca turişti. Muzica occidentală se bucura la acea vreme de mare succes în Cehoslovacia, o dovadă fiind cei 90.000 de spectatori veniţi la concertul pe care Depeche Mode l-a ţinut la Praga în 1988.
Un alt nume care a înlesnit legătura dintre mişcarea punk din Cehoslovacia şi opoziţie a fost cel al lui John Rampicha care, începând cu 1986, avea să fie asociat cu Carta 77. În 1987, Rampich s-a făcut cunoscut după ce a trimis preşedintelui Husák o scrisoare prin care cerea încetarea represiunii la adresa punkiştilor din Pilsen. Scrisoarea a fost semnată de 49 de punkişti din acest oraş, iar în mai 1989, Rampich a luat parte la eliberarea Pilsen de către soldaţii americani.
Ungaria
La fel ca în Polonia, şi în Ungaria, punk-rockul a luat amploare la finele anilor 1970, iar la scurtă vreme această tendinţă şi-a dovedit orientarea anti-comunistă. Formaţia Spions, foarte apreciată la acea vreme, a susţinut concerte cu public numeros, până când, în urma presiunilor din partea guvernului lui János Kádár, destul de liberal, de altfel, a fost nevoită să caute libertatea în Occident. Spions a rămas însă o legendă pentru tinerii punkişti, din ce în ce mai numeroşi în anii 80, printre ei numărându-se şi copii ai unor persoane publice. Unul din cei mai faimoşi punkişti ai vremii era, de pildă, fiul antrenorului naţionalei de fotbal a Ungariei, Kálmán Mészöly.
Deşi presa oficială susţinea că punliştii din Budapesta nu erau afiliaţi niciunei ideologii, lumea bănuia că punkul ar fi generat o atitudine anti-comunistă în rândul tinerilor. Una dintre trupele care au contribuit la acest fenomen a fost CPG din Szeged, pe care ziarele maghiare au pus-o la zid, traducându-i numele abreviat în Cigány Pusztitó Gárda (Garda de Nimicire a Ţiganilor) şi acuzând-o de rasism. În 1983, membrii acestui grup au fost arestaţi şi închişi, pentru instigare la ură faţă de regimul comunist.
Spre finalul anilor 1980, guvernul comunist a încetat, în mare parte, persecutarea punkiştilor. Unii dintre ei au început, încă din 1987, să se întâlnească liber la Fekete Lyuk („Gaura neagră”), un club de referinţă pentru muzica underground maghiară şi pentru diferitele curente ale opoziţiei locale. Unii dintre punkişti au stabilit totodată relaţii de cooperare cu Asociaţia Tinerilor Democraţi (Fiatal Demokratak Szövetség, Fidesz), fondată în 1988.
Uniunea Sovietică
Punkul a ajuns cu mare întârziere în Uniunea Sovietică. Nu a fost primit cu braţele deschide de naţiunea care a dat naştere comunismului. Cu toate acestea, persecutarea dură a punkiştilor a început aici abia după moartea senilului Brejnev. Istoricul ceh Miroslav Vaněk sugera că iniţierea unui amplu curs de acţiuni împotriva contraculturii tinerilor a avut de-a face cu o întâlnire din 1983, pe care secretaii partidelor comuniste au avut-o la Kremlin. Nu doar muzica punk era vizată, ci şi rockul. În septembrie 1986, ziarul Komsomolskaya Pravda a publicat un articol care susţinea că forţele speciale ale ţărilor NATO coordonau operaţiunea numită „Barbarossa Rock'n'Roll”, din cadrul Războiului Rece, al cărei scop era să destabilizeze Uniunea Sovietică. La scurtă vreme după acest moment, ministrul sovietic al Culturii a făcut publică o listă neagră de 68 de trupe şi cântăreţi occidentali, a căror muzică avea să fie interzisă în Uniunea Sovietică. Pe această listă se aflau, printre alţii, grupuri ca Sex Pistols, Kiss, Depeche Mode, şi interpreţi ca Nina Hagen şi Patti Smith. Acestora li s-au adăugat 106 formaţii naţionale de rock, considerate „nerecomandabile.” Între martie 1984 şi mai 1985, la Moscova nu s-a organizat niciun concert mare de rock.
La mijlocul anilor 1980, comuniştii soviectici percepeau pe deplin ameninţarea punkului. Tinerii punkişti erau supravegheaţi şi chiar arestaţi. Vreme îndelungată, mulţi punkişti sovietici au primit tratament psihiatric forţat. De o astfel de experienţă a avut parte şi Yegor Letov, vocalistul formaţiei Grażdanskaja Oborona. Yuri Şevciuk, liderul trupei DDT, era considerat de către presa sovietică drept agent al Vaticanului şi al CIA.
Un rol important în metamorfoza spirituală a punkiştilor l-au jucat cărţile achiziţionate ilegal. Unul dintre principalele titluri era 1984, a lui George Orwell, roman care l-a influenţat major pe liderul DDT. „Am rămas cu gura căscată,” îşi aminteşte Yuri Şevciuk. „Am făcut rost de ea în mare secret şi am citit-o într-o noapte. Apoi am ieşit pe stradă şi am văzut exact ce descria. Am fost şocat. Mi-a luat o săptămână să-mi revin. Această carte mi-a deschis ochii. Desigur, am început să scriu versuri care erau, într-o măsură sau alta, politice. Am avut această nevoie, ca cetăţean. Eu nu eram politician. Ci un om normal, care a reacţionat la acele minciuni. Nu am putut să-mi ţin gura, să stau resemnat şi să creez artă de dragul artei, în vreme ce, în jurul meu, toţi strigau după ajutor.” Când Gorbaciov a preluat puterea, grupările informale de tineri au avut de câştigat. Un prim semn a fost organizarea unui festival de rock la Pololsk sau organizarea aşa-numitei Moscova Rock Panorama, în 1987. Artiştii punk au fost eliberaţi din închisori şi din spitale psihiatrice, însă cei mai mulţi punkişti au rămas neîncrezători la adresa noii conduceri.
Chiar şi după implementarea Perestroikăi, soarta punkiştilor din Uniunea Sovietică nu arăta prea bine. „Am avut parte de mentalitate sovietică la prima mână,” îşi aminteşte Krzysztof Grabowski, de la trupa poloneză Dezerter, după un turneu la Kiev, în 1988. „Am auzit multe poveşti oribile de la oameni care au încercat să facă ce făceam şi noi. În Polonia însă, în ciuda nenorocitului de haos, e o altă lume. Măcar noi ne putem vedea de treaba noastră.”
În 1994, Letow, un nume legendar pentru mişcarea muzicală underground din Uniunea Sovietică, persecutat în repetate rânduri de comunişti, a fondat alături de scriitorul Eduard Limonov gruparea naţionalistă Partidul Naţional Bolşevic. Cândva promotor al punkului, ale cărui versuri conţineau sloganuri libertariene, Letow a urmat o direcţie imprevizibilă.
Bulgaria
În Bulgaria, punk-rockul s-a dezvoltat, fără îndoială, mai încet decât în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG şi chiar Uniunea Sovietică. Pe străzile acestei ţări, foarte puţini punkişti şi-au făcu apariţia. Potrivit sociologului Petar Emil Mitew, în 1984 la Sofia erau circa 250 de punkişti, în vreme ce în Polonia, de exemplu, punkul se afla la a doua generaţie. Mitew susţine că, în acelaşi ani, în capitala bulgară mai erau 1.200 de fani heavy metal şi aproximativ 1.000 de hipioţi. Numărul admiratorilor muzicii pop, însă, se ridica la 4.500.
Slaba reprezentare a punkului în Bulgaria a fost rezultatul mai multor factori. Mai întâi, tinerii bulgari nu şi-au manifestat opoziţia faţă de guvern şi nici nu au protestat. În al doilea rând, Bulgaria, izolată geografic şi cultural, vedea lumea occidentală ca pe un basm. Prin urmare, tineretul bulgar aspira să ţină pasul cu o Franţă idealizată, cu o Germanie de Vest şi o Mare Britanie idealizate, chiar şi numai prin atributele exterioare ale bunăstării. Mai mult, afişarea unei ţinute punk pe străzile unei ţări balcanice conservatoare era un act de eroism mult mai mare decât în marile oraşe cehe sau est-germane.
Punk-rockul bulgar a fost masiv influenţat de scena rock iugoslavă, iar puţinii oameni care se identificau cu acest stil nu au exercitat nicio influenţă decisivă asupra tinerilor, în timpul schimbărilor din 1989.
România
România a stat şi mai rău de atât, în ceea ce priveşte dezvoltarea punkului. Încă de la sfârşitul anilor 1960, Nicolae Ceauşescu a anulat propriu-zis scena naţională de rock. Aceste acţiuni au fost realizate în cadrul unei aşa-numite mini-revoluţii culturale. Dictatorul român, în propria versiune a luptei culturale chineze, a înăbuşit orice încercare de a construi un mediu muzical independent (inclusiv prin teza din iulie 1971, care interzice interpetarea cântecelor în limba engleză şi permitea doar variantele instrumentale). În perpetuarea acestei obsesii, Ceaușescu nu a căutat însă eliminarea totală a rockului din România, visând mai degrabă la crearea unei specii locale, care să susţină modelul naţionalist al comunismului. Izolarea de cultura occidentală şi încercarea de a impune o muzică rock din vârful piramidei s-au dovedit o idee greşită. Chestionarele din 1975 arătau că tinerii preferau muzica americană, cum ar fi country, faţă de genurile muzicale româneşti, lucru dezamăgitor pentru comuniştii români. Acest lucru l-a descurajat pe Ceauşescu de la implementarea unor idei legate de dezvoltarea unor „grupuri pro-rock.”
În vreme ce în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Germania de Est, muzica urma modelele vestice şi absorbea inovaţiile rockului, România de la începutul anilor 1980 era încă dominată de rockul simfonic sau progresiv (prin trupe cunoscute, ca Post Scriptum, Phoenix şi Progresiv TM). Cu timpul, formaţii ca Domino, Compact şi Iris s-au orientat spre metal. În ciuda regimului dictatorial, prima trupă apropiată, stilistic şi muzical, punk-rockului, Timpuri Noi, şi-a făcut debutul în 1982. Aproape imediat, a intrat în vizorul serviciilor secrete şi autorităţile au împiedicat-o să evolueze liber. Dntre toate ţările blocului estic, inclusiv Uniunea Sovietică, România a fost ţara în care punkul s-a născut cel mai târziu, iar importanţa lui până la finalul lui 1989 a fost nesemnificativă.
*
Acest text a fost realizat în cadrul campaniei internaţionale Freedom Express, organizată pentru comemorarea a 25 de ani de la prăbuşirea comunismului în Europa Centrală şi de Est. Din aceeaşi serie, care trece în revistă rolul diferitelor aspecte culturale în destrămarea comunismului, vom mai publica alte câteva articole în cursul săptămânilor următoare.
