Noi n-avem nici acum timp sa ridicam piramide. Noi facem bibelouri de vitrina, statuete de etajera, pitici de gradina. Cum s-a ajuns de la venerarea zeilor descoperiti, senini, in piatra de artistii vechii Grecii la pasiunea kitsch-ului? Ce se ascunde in prapastia care separa "lipsa de maniera" a unui Fidias (trasatura invocata in filosofia artei) de lipsa de stil a unor produse in serie ce nu spun nimic? Cum s-a degradat un tip de "anonimat" pana la tipul opus? Elie Faure trece in revista peripetii ale spiritului grec, dinainte de primeni-rea idealului clasic si pana la consecintele intersectarii cu spiritualitatea romana. Grecii se formau ca oameni frumosi, valorizand educatia fizica prin jocuri, competitii, sporturi.
Sculptori ca Miron sau Fidias au facut ca antropomorfismul sa devina trasatura-cheie a idealului clasic, dar nu un antropomorfism complet, am spune, ci o stilizare a acestuia, o esentializare poate… pentru ca, in timp, falduri sau valuri lucrate cu migala in piatra sa dispara, sa apara torsurile nude, chipul femeii dezgolite marcand, cu Praxitele, o revolutie in conceptia artistica. Apar detaliile si atributele, trasaturile nu mai transpar din interior, nici suprafata nu mai ajuta, ci sunt necesare alaturarile uman-figuri din regnurile subumane. Creste ponderea figurinelor, a caror realizare devine o industrie. In locul vazului se impune atingerea. In locul statuilor si al templelor, potentatii timpului isi comanda ornamentarea interioarelor si a gradinilor. In locul artei la scara mare e incurajata arta de duzina, cu iz familial si familiar. In locul normei, accidentul. In locul ratiunii, sentimentul. In locul "omului posibil", "omul real".
Consecinta: inecarea spiritualitatii Greciei in "voluptati molesitoare". Parca auzim ecoul gandurilor lui Rousseau, care judeca arta dupa criterii straine ei, respectiv morala, opinand ca vicii ca lenea si luxul i-ar fi cauza si efectul si ca, prin departarea de o izbavitoare inocenta, "progresul in arta" ar "corupe moravurile" si astfel ar "strica puritatea gustului". Un clasic al criticii de arta argumenta insa: "Zeii clasici isi au in ei insisi germenele pieirii lor si deci ei atrag dupa sine si disolutia idealului clasic, cand lipsurile ce le sunt imanente patrund in constiinta, datorita dezvoltarii artei". De aceea numea lumea greaca "varsta adolescentei" in raport cu istoria.
