La sfarsitul anilor '80, in plina stare de euforie, prelungita nepermis de mult, (ziaristul, pe atunci inca profesor) incepu sa bage de seama ca lumea romaneasca in general, si cea din targul levantin indeosebi, este cu totul altfel decat cea plasmuita de imaginatia naivilor ca el. Cateva intamplari il adusera, nu insa dintr-odata, cu picioarele pe pamant. Mai intai o decizie din aprilie 1990 a Marelui Tartor Bolsevic, aceea de a-l pune in fruntea instantelor militare pe un anume Liviu Pruna, surprins de deranjul din decembrie cu gradul de colonel de Justitie. Insul iesise iar in lume ca paduchele pe guler dupa ce se asigurase ca scapa cu pielea netabacita. Cine stie pe ce cai oculte ajunsese in preajma Tartorului, poate pe filiera bizarului personaj cu barba alba, versat in revolutie si ezoterism, devenit celebru prin raspunsul dat cuiva la intrebarea ce mai face: "pendulez intre clitoris si metafizica", vorba de duh care facuse epoca. Aici poate pe mana vreunuia dintre generalii duhnind a KGB din camarila Tartorului, reactivati dupa ce fusese distrusa celula ultrasecreta a Securitatii formata din ofiteri de elita ai contraspionajului, specialisti in misculatiile Marelui Frate. Ori, pur si simplu, prin cei pe care ii slujise cu ravna dandu-le inculpatilor adusi in boxa din anchetele salbatice de la Uranus si Malmaison si bine "instruiti" de tortionari inainte de a li se pune ochelari negri si a fi impinsi cu lovituri de cizma in duba, exact cifra scrisa de securisti pe coltul dosarului (cu creionul, ca sa poata fi stearsa): opt, zece, cincisprezece ani… sau fatidicele litere, infioratoarele litere MSV – munca silnica pe viata. Cert e ca otreapa fusese cocotata de Marele Tartor care implica incredere totala din partea comanditarului si slugarnicia fara margini a prestatorului de servicii. Fostului puscarias nu-i venea sa-si creada ochilor. Decretul l-a trimis cu 30 de ani in urma, in sala sinistra a Tribunalului Militar de pe strada Negru Voda, supraincalzita ca o etuva, duhnind a sudoare coclita, cu tarcul de lemn pazit de caralii inarmati cu kalasnicoave tinute a la russe, cu teava in jos. Si-a adus, fulgerat, aminte de marlanul suficient, batjocoritor, cu epoleti de capitan, care, cand acuzatul a privit spre sala, unde erau tatal lui si Viorica, a latrat iritat – intoarce corpul, inculpat! Acuzatului i-au revenit in memorie urletele colonelului Sitaru, presedintele completului care ii judecase pe Mihu Derdena si pe ceilalti colegi de la ziaristica, in locul carora fusese introdus si profesorul lor de italiana, Dumitru Panaitescu, fiul neobositului editor al manuscriselor eminesciene, si-a amintit de halucinanta lipsa de respect fata de magistrul Tudor Vianu, citat ca martor al apararii in acel proces de pomina din geroasa primavara a lui 1957, de amenintarea ca-l da afara pe darzul Derdena pentru "obraznicie" si-l judeca in lipsa si a inteles pe data ca omul in uniforma de capitan, cu balanta pe epoleti, nu facea decat sa interpreteze ultimul act din farsa regizata de securitate. I-a revenit in minte si chipul procurorului, un grasan apoplectic care venise de la masa, se cauta cu limba intre dinti si-si reprima cu greu ragaielile, pocind numele inculpatilor in timp ce se declara infricosat de ce ar fi putut face grupul de dusmani ai poporului din boxa daca, din fericire, bravele organe nu le-ar fi curmat la timp activitatea criminala. (Dupa ani si ani, cand – nu fara dificultati – fostul puscarias a reusit sa citeasca dosarele procesului in arhiva Tribunalului Militar Bucuresti, a gasit pe coperta urmele, greu perceptibile fara lupa, ale cifrelor scrise de anchetator). Omul a vazut rosu in fata ochilor: o asemenea scursura cocotata de regimul "democratic" al Marelui Tartor in fruntea Justitiei Militare? Nu existau in Romania juristi tineri, nespurcati in hardaul faradelegilor savarsite de comunisti? A scris pe nerasuflate un protest, aparut neintarziat in cea mai prestigioasa gazeta a acelor ani, Romania libera. Ecoul a fost considerabil. Victima cardasiei dintre cele doua scursuri ("gunoaiele organizate ale societatii", cum definise, plastic, fostul detinut politic Florin Constantin Pavlovici "organele"), securistul anchetator Constantin Voican de la Uranus si capitanul Liviu Pruna, "juristul" de la TMB – care se completau admirabil, magarul raios scarpinandu-se de copacul scortos, cum zisese cronicarul – tintise just. Efectul n-a intarziat: ipochimenul care, dupa Sfanta Dreptate, ar fi trebuit sa fie judecat si condamnat pentru participare activa la faradelegile comunismului, a disparut de pe scena publica. Nu s-a mai auzit nimic de el. Nu inseamna ca nu au fost impinsi in fata altii, mai putin vizibili pe vremea lui Dej si chiar a lui Ceausescu, dar cu aceeasi fibra morala. Incepea restauratia neocomunista – insa atunci ziaristul n-a inteles acel semn venit dinspre cohorta pestrita, amalgam de veterani ai duplicitatii, naraviti in tradari si oportunisme, cu juni revolutionari poligloti care se straduiau sa faca uitat trecutul parintilor cominformisti, care roia in jurul "zambetului Carpatilor". Oricum, in urma articolului, profesorul a fost imediat angajat de marele cotidian bucurestean.
De Sfanta Maria
… N-au trecut de la angajare decat doi-trei ani si in targul de la mare s-a petrecut o istorie care nu numai ca a rascolit suflarea locului, atatand patimile politice, dar a facut chiar deliciul "ultimelor stiri", fiind raspandita cu viteza fulgerului de teleimprimatoarele agentiilor internationale de presa. Era de Sfanta Maria, 15 August, sarbatoarea marinarilor, celebrata cu fast. In curtea Amiralitatii fusesera instalate umbrare pentru obrajii subtiri. Dincolo de poarta de langa Farul Genovez, sever pazita de vistavoi in uniforma si amusinata de civili in costum sobru, cu umflaturi la subsuoara, protipendada isi ocupa scaunele in timp ce fanfara isi incerca, in surdina, alamurile. Inmuiati in fireturi, tepeni in hainele de parada, cu foalele incinse cu centura aurie de ceremonie, oficialii militari pandeau infrigurati, nelinistiti, cu gandul la ce va zice inaltul oaspete, sosirea Tartorului aflat deja in intarziere. Catorva gazetari, apartinand unei anumite parti a presei, le fusese interzis accesul, sub pretextul expirarii vizelor de pe legitimatie. Urmasera discutii inversunate, lucrurile se limpezisera, oamenii fusesera lasati sa intre, dar nu mai gasisera scaune. Scarbit, gazetarul se gandea sa urmareasca demonstratiile marinarilor amestecat printre spectatorii de pe esplanada dar tocmai atunci a sosit zambaretul politician, jovial, urmat de suita, in randurile careia puteau fi vazuti cativa dintre marii combinatori care umpleau, si aveau sa umple ani in sir, paginile gazetelor, printre ei aflandu-se personaje deosebit de pitoresti precum un span cu ten rozaliu al carui nume, pretindea un condeier nabadaios, devenise substantiv comun, denumind "unitatea de masura a coruptiei", un hirsut jovial a carui nevasta, cu nume de rezonanta sud-americana, devenise celebra in urma unei sarcini care friza, prin longevitate, paranormalul, extrem de avantajoasa cand era vorba de vreo confruntare cu Parchetul, si un ins marunt de statura, bogat in afaceri navale paguboase (pentru banul public, nu pentru el) care-si adaugase la nume, ca pe o particula nobiliara, abrevierea "so". Cu timpul, adevarata identitate ajunsese chiar sa fie estompata de simpatica alaturare a diminutivului cu porecla… Soarele ajunsese aproape de zenit, caldura, sufocanta canicula a verilor pontice, facea asistenta sa transpire abundent. Civilii isi scoteau sacourile, incalcand eticheta, sub privirile invidioase ale galonatelor gazde… Aparitia Marelui Tartor a fost salutata cu o furtuna de aplauze. Activist versat, politicianul a cantarit din ochi asistenta, remarcand imediat grupul restrans care nu se alaturase aplaudacilor: cativa ziaristi si doi deputati liberali care, in dispretul vadit al caracterului oficial al imprejurarii, nu numai ca nu s-au ridicat dar nici macar n-au catadicsit sa-si intrerupa insufletita conversatie. Pe care au continuat-o pe toata durata ceremoniei. Organizatorii trebuie sa-si fi muscat mainile caci ii plasasera pe parlamentari imediat in spatele locului de onoare ocupat de importantul om de stat. Dupa terminarea festivitatii, comprimata precipitat in urma sugestivelor grimase ale inaltului personaj, staff-ul prezidential s-a deplasat peste drum, la Cazino, sa pranzeasca. Si acolo canicula era prezenta, vipia invinsese astmaticele aparate de aer conditionat, prea mici pentru marile sali impodobite cu picturi Art Deco.
Imnul regal
Seful isi scosese sacoul, degraba imitat de insotitori; tocmai isi compusese celebrul zambet, inconfundabilul zambet a carui inselatoare jovialitate era sever cenzurata de cautatura intotdeauna rece, cand maitre d'hotel i-a prezentat, pe o tava de argint special pastrata pentru inalte fete, un pahar de cristal brumat de mici perle lichide… cand s-a produs catastrofa! Din sala alaturata, Ionel Matasareanu, pictor exceptional si violonist in timpul liber, violon d'Ingres, monarhist inversunat, a atacat in forta acordurile vechiului Imn National, interzis de tagma celor trimisi de Kremlin sa conduca gubernia din dreapta Nistrului: Traiasca Regele… artistul a cantat pret de vreun sfert de ceas, in care timp Marele Tartor, caruia nicicand nu-i prisosise simtul umorului, a inghitit in sila alesele bucate iar figurantii din suita isi compuneau fizionomii absent – respectuoase, facand disperate eforturi sa nu pufneasca in ras. Incident jenant dar inca n-ar fi fost cine stie ce daca lucrurile s-ar fi oprit aici. Nimeni nu banuia ca dupa-amiaza avea sa se termine furtunos cu circ si foc bengal… (Peste ani, artistul, devenit cetatean de onoare al urbei, spunea, cu naivitate – ei, ce-am facut, cine ma poate impiedica sa interpretez o melodie de Enescu?!). Demnitarul avea de bifat inca un punct din programul zilei: fusese invitat la Casa Alba, impunatorul edificiu construit de comunisti in mijlocul orasului, la doi pasi de mareata statuie a Victoriei Socialismului la picioarele careia beneficiarii evenimentelor de la 22 Decembrie depuneau solemn coroane de flori (o alcatuire proletcultista amintind de Vera Muhina cu ai sai "Muncitorul si Colhoznica") si pe care adolescentii si-o dadeau ca punct de intalnire, poreclind-o, cu duiosie, Momaia. Primit la scara, cu onctuos suras si frangeri de sale, de prefect si altii cauzasi locali, tartorul si suita intrara in protocolarul Salon Oval, unde ovala era doar imensa masa incarcata cu racoritoare, apoi, dupa vreun ceas, oaspetii iesira in neostoita vipie a verii tomitane. Afara se formasera doua grupuri, simetric dispuse de-a stanga si de-a dreapta cladirii, al carei peron fusese ocupat de "baieti". Coloana oficiala de Mercedesuri astepta la scara. In stanga, un grup de mosnegi si de tate, in centrul caruia se agita o matroana cu coc ' la madam Gainuse, striga cat il tineau bojocii lozinci pentru neasemuitul sef, ale carui aparitii erau miraculos asociate cu rasaritul soarelui. In partea opusa, alt grup pandea tacut iesirea ilustrului personaj din Prefectura. In clipa cand, petrecut cu salamalecuri de reprezentantul guvernului si yesmanii acestuia, sufocati de respect, se ivi in cadrul monumentalei usi de bronz, cele doua grupuri izbucnira simultan – in urale cel din stanga, in huiduieli si fluieraturi haiducesti cel din partea opusa.
Constanta, ca un mormant
Cu buzele vinete de furie, desfigurat de nervi, ilustrul intra in luxoasa limuzina prezidentiala care se puse imediat in miscare. Incet, insa, caci trebuia sa coteasca strans inainte de a iesi in bulevard. Limuzina nu facuse decat cativa metri cand, brusc, fara ca cineva din garzile de corp sa fi putut schita vreun gest, Primul Politician al tarii tasni, lasand portiera deschisa si se repezi intr-o clipita la grupul huiduitorilor, napustindu-se asupra celui mai inalt, un ziarist tanar caruia, infigandu-i mana in gat, ii striga: "de ce ma huidui, ma, animalule?" Cu un cap mai inalt decat agresorul, tanarul ramasese incremenit. Cu aceeasi repeziciune, demnitarul reintra in masina, gorilele isi revenisera din stupoare, coloana se pusese in miscare. Totul se petrecuse fulgerator. Daca n-ar fi fost zgarietura de pe gatul tanarului, spectatorii ar fi crezut ca viseaza. Gazetar la o foaie vehement anticomunista, Paul Parvu, junele crestat de unghia prezidentiala, deveni pana seara celebru. A doua zi numele sau tinea pagina intai a gazetelor centrale. Datorita agentiilor de presa, senzationala isprava a facut ocolul lumii. Corespondentul Romaniei libere a telefonat imediat la redactie, dictand precipitat dactilografei un text intitulat "Constanta, mormantul carierei politice a presedintelui". Nici ca se putea gasi o expresie mai neinspirata, mai neconforma cu mersul lucrurilor decat acea formulare care nu tinea cont de psihologia unei mari parti a electoratului: nu numai ca posesorul celei mai mediatizate unghii nu s-a lasat de politichie realizand enormitatea gestului, dar i-a mai si calarit pe romani ani buni… (Buni, vorba vine!). A doua zi, Prefectura a emis un comunicat in care vinovat de incident era declarat ziaristul, cot la cot cu zgariatul, desi corespondentul de presa nu facuse decat sa priveasca, fara sa-si permita ceva din afara conduitei profesionale. Mai tarziu, inaltul demnitar a negat ca l-ar fi facut pe posesorul gatului incizat "animal". Nimic de mirare, personajul fiind capabil sa rosteasca fara a clipi cele mai sfruntate neadevaruri. Deprindere de activism comunist! Peste ani avea sa recidiveze, de astadata precizand numele vietuitoarei, dupa ce fusese convocat de un general, procuror militar in legatura cu misterele "revolutiei" din decembrie '89. Sub titlul "Din lumea celor care nu cuvanta/Le cere scuze magarilor", in cotidianul "Ziua" (25 martie 2005) a fost publicat urmatorul text: "Liderul PSD a incercat ieri sa-si ceara scuze, in felul sau pentru ca i-a alintat pe ziaristi cu apelativul "magari". Dorind sa-si faca mea culpa pentru iesire, i-a jignit insa si mai tare pe jurnalisti. Practic, liderul PSD, intrat in analele faptelor cu expresia "mai, animalule", si-a cerut scuze fata de magari, in general, nu si fata de ziaristi. "Ieri (n.r. – miercuri) m-am enervat si imi pare rau ca am jignit magarii, care sunt animale mai cumsecade si mai putin agresive", a spus, gafand si mai tare. Criza de nervi a senatorului PSD a fost declansata de un articol dintr-un cotidian central in care se spune ca ar putea fi cercetat penal pentru rolul pe care l-a jucat in evenimentele din Decembrie 1989. "M-am revoltat de ceea ce spuneau. Eu am mers in mod civilizat, la chemarea procurorului (…). Cu cine sa vorbeasca daca nu cu oamenii care au avut o pozitie activa?", s-a scuzat personajul. Dupa care a continuat sa-i atace pe "magarii" din presa. "Este o obraznicie si o ticalosie o asemenea atitudine, sa te grabesti sa-i acuzi pe cei care si-au asumat cele mai mari raspunderi si riscuri in decembrie, in revolutia romana. Macar gandul ca induce spre asa ceva, si este de neacceptat", a spus omul, enervandu-se din nou. Pe de alta parte, liderul PSD a spus ca nu crede ca va ajunge inculpat in dosarul Revolutiei. "Asta ar mai trebui, ca participantii la Revolutie sa fie inculpati", a adaugat el. In aceeasi conferinta de presa, senatorului PSD i s-a adus aminte si de faimoasa replica "mai, animalule", emisa in anii '90. Despre aceasta, el are insa o alta versiune decat restul lumii. Astfel, el a povestit ca a vazut la Constanta un grup de manifestanti si, printre acestia, a remarcat un tanar a carui infatisare i-a placut. Cum tanarul, frumos fiind, nu se potrivea peisajului, el l-a intrebat, pur si simplu, "de ce participa la astfel de manifestari animalice". Superba intorsatura, de la zoologie la estetica…
(Fragment din volumul in pregatire "Vizirul, Baronii si Oarba")
