Într-o eră în care tot mai multe cumpărături sunt făcute prin carduri, banul real pare şi mai fascinant cu cât ne apropiem de scoaterea lui totală din uz.
Leeuwendaalder (talerul-leu sau leul) este o monedă emisă în 1575 în Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos, dar care a fost utilizată în secolul al XVII-lea în zona Balcanilor ca principală monedă din argint cu valoare ridicată. Înfăţişând pe revers un leu ridicat pe labele din spate (rampant), această monedă a rămas în memoria colectivă ca „leu”, şi chiar dacă la mijlocul secolului al XVIII-lea emiterea talerului-leu încetează, identificarea de către populaţie a noţiunii de „leu” cu cea de „ban” face ca în Ţara Românească şi Moldova, leul să devină unitate de cont împărţită în 40 de bani.
Un proiect deosebit
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost cel care a demarat proiectul emiterii unei monede naţionale. Astfel, după modelul francului francez, a propus denumirea de „român”, după care cea de „romanat”, împărţit în „bani” (a zecea parte dintr-un romanat) şi „bănişori” (a suta parte dintr-un romanat). Proiectul a eşuat din cauză că împăratul Napoleon III nu a susţinut demersul guvernului, nedorind să provoace un conflict diplomatic cu Înalta Poartă.
Un nou început
Prin Legea monetară din 1867 se reglementa emiterea de monedă din aur (5, 10 şi 20 de lei), argint (1 şi 2 lei, precum şi 50 de bani) şi bronz (1, 2, 5 şi 10 bani). În conformitate cu sistemul Uniunii Monetare Latine, leul era împărţit într-o sută de unităţi, eliminând fracţionarea anterioară în 40 de parale. Prima monedă naţională din aur nu a fost pusă în circulaţie, Imperiul Otoman interpretând gestul ca fiind unul de afirmare a independenţei. În 1870, după înfiinţarea Monetăriei Statului s-au emis primele monede din aur şi argint, pentru ca în 1877 să apară şi banii româneşti din hârtie.
„Cocoşeii“
Medalia comemorativă din aur „Ardealul nostru” a fost lansată în 1944 şi cântărea 6,55 g. Bătută într-un milion de exemplare a fost utilizată neoficial ca mijloc de plată considerat extrem de sigur. Cunoscuţi în memoria colectivă drept „cocoşei” (asemănaţi cu napoleonii francezi care aveau cocoşul galic pe revers), au fost „vânaţi” de autorităţile comuniste până în 1989. În 1947, pe fondul dificultăţilor economice, preţurile cresc atât de mult încât Statul este nevoit să pună în circulaţie bancnota cu valoarea nominală cea mai mare din istoria monetară a României: 5.000.000 lei.
Designul banilor româneşti
O temă frecvent utilizată în primele emisiuni monetare a fost cea a Patriei, realizată în stil monumental clasicizat. Alte elemente sunt alegorii ale diferitelor ramuri ale economiei (peisaje industriale) şi culturii (măşti de teatru sau instrumente muzicale), dar şi portretele regilor cu alegorii ale originii latine a poporului român. Transformările sociale şi politice de după 1947 pot fi recunoscute şi în ansamblul imaginilor de pe banii româneşti.
În locul grupurilor de ţărănci purtând unelte agricole au apărut prototipuri caracteristice proletcultismului: muncitorul cu bască şi ochelari de protecţie, omul muncii purtând spice sau ciocan şi chiar escavatorul pe şantier.
În anii ’60, pe fondul recuperării istoriei naţionale, imaginea Casei Scânteii (copia românească a clădirii Universităţii Lomonosov din Moscova) este înlocuită pe verso-ul bancnotei de 100 lei (cea mai mare valoare) cu Ateneul Român din Bucureşti.
