Nu, nu voi scrie despre pacat din punct de vedere religios (chiar daca suntem in postul Craciunului), ci ma voi referi la cele ce spun un filosof si un poet despre faptele vinovate, greselile noastre.
Pacatul e tare ademenitor, ispita lui e dulce. Dupa Montaigne (scriitor si filosof francez, 1533-1592), “exista pacate navalnice, grabite si neasteptate: sa le lasam pe acestea deoparte.”- adica uneori gresim fara sa ne dam seama, ispite de moment, trecatoare. Sunt insa pacate pe care le dospim in noi, le savarsim cu chibzuinta, cum spune mai departe moralistul francez si pe care nici cainta nu le poate sterge: “Dar cu privire la pacatele savarsite in repetate randuri, chibzuite si analizate, pacate de constitutie (in sensul ca acestea tin de totalitatea particularitatilor noastre fiziologice si psihologice, n.m.), ba chiar de profesie (s.m.), nu-mi pot inchipui ca ele ar putea salaslui atata vreme intr-un suflet fara ca ratiunea si constiinta acelui care pacatuieste sa nu le fi acceptat in chip statornic si sa nu le fi dat consimtamantul; si-mi vine greu sa-mi inchipui si sa reconstitui acea cainta pe care un asemenea pacatos se lauda ca ar resimti-o in anumite clipe.” Voi ilustra cele de mai sus, daca se poate spune asa, cu un catren al lui Hovhannes Erzncati (poet armean,1225-1293):” Omule, tu, fara minte, hai trezeste-te-n lumina-/Sclav al simturilor oarbe, iti lasi sufletul in tina;/Cu pacatul stai la masa, mesteci fara incetare-/Pentru viermi aduni osanza, o, intoarce-te din cale!” O, Doamne, ce adevar trist, dar ce bine exprimat: prin pacatele dospite in noi facem osanza pentru viermi!
