Citeam din versurile lui Nietzsche poezia Hotarare, care m-a oprit din lectura: Sunt intelept caci mi-a placut,/Dar nu pentru renume./Slavesc pe Domnul c-a facut/Cea mai stupida lume. Intai, am zambit, mi s-au parut „hazlii” ultimele versuri, apoi am ramas pe ganduri… caci memoria mi-a scos din „depozitul” ei si alte insemnari, reflectii ale oamenilor intelepti despre stupiditatea, rautatea lumii noastre.
Iata cateva „fise” pe care memoria mi le-a pus in fata.
Tolstoi noteaza in Jurnal, in ziua de 27 mai 1910 (anul in care a fugit, scarbit, de acasa si a murit in halta Astapovo), aceste cuvinte: Pentru prima oara am simtit acut caracterul intamplator al acestei lumi. De ce traiesc eu, un om atat de clarvazator, simplu, rational, bun, in aceasta lume incurcata, complicata, dementa si rea? De ce?
Si memoria mi-a pus inainte o alta „fisa”, pe aceeasi tema, din Voltaire: Toate secolele se aseamana prin rautatea oamenilor. Vasazica, d-le Voltaire, „numitorul comun”, ceea ce se conserva de la un veac la altul, este numai rautatea, stupiditatea acestei lumi? Ce trist!
Ajunge, i-am spus memoriei mele, nu mai scoate din „depozitul” tau si alte „fise” de acest fel, caci cititorii ma vor considera un mizantrop. Dar memoria mi-a spus sa mai citesc aceasta „fisa” despre cainta lui Dumnezeu: I-a parut rau si s-a cait Dumnezeu ca a facut pe om pe pamant. Si a zis Domnul: „Pierde-voi de pe fata pamantului pe omul pe care l-am facut! De la om pana la dobitoc si de la taratoare pana la pasarile cerului, tot voi pierde, caci imi pare rau ca le-am facut” (Geneza, cap. 6, v. 6-7). Si a trimis potopul din vremea lui Noe.
Si mai gandeam… Daca lui Dumnezeu i-a parut rau si s-a cait ca l-a facut pe om „dupa chipul si asemanarea Sa”, atunci versurile lui Nietzsche Slavesc pe Domnul c-a facut/Cea mai stupida lume nu pot fi considerate o blasfemie. Menirea omului este atunci de a perfectiona creatia lui Dumnezeu (sau „caracterul” sau animalic, de maimuta).
