Termenii lustratie si lustrare au sunat, la inceput, in urechile romanilor, ca niste cuvinte ciudate si dificile. Desi lansate inca din 1990 (a se vedea Proclamatia de la Timisoara ori fenomenul Piata Universitatii 1990), poate nu chiar sub aceste cruste sonore, ci sub acelea mai simple si inteligibile de purificare ori curatire, ele au inceput sa aiba rezonanta si impact doar din 2005, de cand au fost initiate discutiile (inflamate) legate de legea lustratiei (in Parlament, de catre societatea civila, in mass-media). Cert este ca in 2006 romanul/romanii stie/stiu ce inseamna aceasta lustratie/lustrare, daca nu intr-un sens concret, aplicat, macar intr-unul general. Ce nu stiu romanii este, poate, de ce este imperioasa lustratia.
Rauvoitorii au confundat intentionat lustratia cu epurarea; dar in timp ce epurarea – practicata, de pilda, de comunisti – viza o anihilare a individului din societate, nu doar din punct de vedere politic, ci si social, profesional ori (in cazuri extreme) chiar uman, lustratia nu vizeaza decat o indepartare administrativa a celui dovedit a fi colaborat intr-un fel sau altul cu fosta Securitate (ori a fi fost membru al respectivei blamabile institutii). Profesional, social, uman, individul lustrat nu pateste nimic si este normal ca lucrurile sa stea astfel. Administrativ, insa, el nu mai are ce cauta in functii publice de conducere, nemaifiind reprezentativ si credibil. Desigur, in procesul lustratiei exista sau ar trebui sa existe si un sens profund moral: impurii se cuvin a fi inlaturati pentru a lasa locul administrativ (strict administrativ, subliniez) celor necorupti ori incoruptibili si a caror credibilitate este certa. De ce este necesara lustratia? Destula lume considera, poate, ca persoanele publice care au colaborat cu Securitatea, in calitate de informatori, chiar daca nu au comis un rau concret fata de cei turnati (adica acestia din urma nu au fost arestati, interogati, schingiuiti, santajati, ci doar supravegheati, sa zicem), nu ar trebui neaparat lustrati, lustrarea fiind aplicabila doar celor care, prin delatiune, au produs maleficii si daune palpabile celor turnati. Eroarea este flagranta intr-o asemenea gandire si atitudine. De ce? Nelustrand persoanele publice dovedite a fi fost delatoare, chiar daca turnatoria lor nu a produs un rau palpabil pentru victime, cele dintai raman, practic, dincolo de bine si de rau, suspendate in afara judecatii macar morale la care ar trebui supuse. A fi semnat un angajament de informator nu este putin lucru, ci este un viciu de fond moral si chiar uman.
Pentru a doua (sau a treia) oara intreb, insa: de ce este necesara lustratia? Chestiunea cea mai consistenta legata de valabilitatea si stringenta aplicativitatii lustratiei este alta. Si anume: nelustrand persoanele publice vinovate de a fi colaborat cu Securitatea (sau de a fi facut parte din esaloanele Securitatii), acestea pot fi supuse continuu santajului si, implicit, coruptiei administrative, politice. Cel mai limpede exemplu este la indemana noastra, a tuturor, in chiar prima etapa a tranzitiei si a postcomunismului romanesc. Ce s-a intamplat in anul 1990 si in anii imediat urmatori? De ce primul regim Iliescu a functionat abuziv (amintesc aici doar violentele mineriade din 1990 sau brutala campanie electorala), iar aceste abuzuri flagrante nu au fost pedepsite, ci, dimpotriva, au fost acceptate tacit de majoritatea populatiei (chiar daca a existat o minoritate care s-a opus vehement)? In afara manipularii, au mai functionat din plin santajul si coruptia la nivelul reprezentantilor publici si al institutiilor de care apartineau acestia. In plus, oamenilor li s-a inculcat ideea ca “toti suntem (sau am fost) vinovati”. Abuzul a devenit molipsitor si din alt motiv, insa: pe langa continuitatea in functii puternice de stat a unor fosti demnitari comunisti de rangul II sau III, s-au aciuat totusi la nivelul puterii si indivizi poate progresisti ori reformatori, ori macar bine intentionati pentru noul mers politic al Romaniei (dupa prabusirea comunismului), dar acestia erau santajabili, o parte dintre ei, din pricina unui pact scris cu Securitatea. Santajati, acestia deveneau in chip previzibil niste fantose manipulabile, dirijate in favoarea noii puteri pervertite la o forma camuflata de dictatura. Nelustrate, toate aceste persoane, oricat de deschise la procesul de europenizare si de democratizare al Romaniei postcomuniste, depindeau, prin santaj, de scopurile si orientarea politica a papusarilor lor. Or, este evident ca lustratia devine necesara mai ales pentru a transa chestiunea acestui posibil santaj si a coruptiei adiacente lui. Caci santajabilii nu sunt, poate, foarte multi nici astazi, la nivelul actualei puteri administrative si politice, ori in functii publice de anvergura (de la mass-media pana la domeniul culturii, sa spunem), dar nici foarte putini (numarabili pe degete) nu sunt. In orice caz, ceea ce este ingrijorator este procentul lor de abordabilitate prin santaj, prin care risca oricand sa ajunga sa reprezinte interesele camuflate ale fostei Securitati (vezi excelenta si minutioasa analiza a istoricului Marius Oprea din Mostenitorii Securitatii, Editura Humanitas, 2004) si sa prelungeasca ori sa ramifice tocmai coruptia inerenta infuzata de aplicativitatea respectivului santaj. Din pacate, din nefericire, spre nenorocul nostru, al tuturor.
