Sa ne inchipuim ca n-am fi avut acest dar nepretuit, venit de la divinitate sau creat de fiinta omului: Cuvantul. Oare cum ne-am fi inteles intre noi, oare cum ne-am fi rostit gandurile, ideile? Negresit, am fi vorbit si noi ca toate vietuitoarele, prin sunete onomatopeice: muu-mu, be-he-he, miau-miau… si poate, foarte gingas si frumos, cirip-cirip! (Ma intreb: oare dintre toate "vorbele" onomatopeice care ni s-ar potrivi cel mai bine? Eu cred ca ham-ham! asa cum se vede si se aude adesea la emisiuni TV, cand politicieni, analisti, comentatori si tot soiul de vedete latra unii la altii sau unii despre altii). si in vorbire dar mai ales in scris ar trebui sa avem fiecare un mic talent in folosirea Cuvantului. Iata ce spunea J. Renard (scriitor francez, 1864 – 1910): "Ar trebui sa scriem tot asa cum respiram. Un suflu armonios, cu incetinelile si ritmurile lui grabite, totdeauna natural – iata simbolul stilului frumos." ( "Jurnal", Ed. Univers, 1979) Da, e foarte bine a fi in stare sa scriem asa cum respirim, adica sa avem un stil propriu, natural, potrivit fiintei noastre. Din pacate, cel mai adesea scoatem pe gura sau asternem pe hartie cuvinte seci, ba si mai rau – chiar moarte.
Cuvantul trebuie sa fie viu, ca in aceste frumoase versuri ale lui Nietzsche (filosof, poet si filolog german, 1844 – 1900): "Cuvantul viu mi-e drag nespus:/ El sare ‘nalt, mereu dispus/ (…) Prin vine sangele ii zburda Razbate si-n ureche surda,/ si flutura si se framanta,/ Prin tot ce face – el incanta (…) // Cuvantul mort – un lucru had,/ Sfarleaza bazaind, si-atat./ Rusine hadei meserii/ Prin care mor cuvinte vii." ("Poezií", Ed. Univers, 1980)
