Te-ai putea ruga Sfantului Martir Constantin Brancoveanu, canonizat de B.O.R. relativ recent (relativ, deoarece timpul religios e unul mai ales subiectiv; recent, deoarece Biserica e totusi o institutie ce exista in istorie dar, la scara larga, data sanctificarii e aproape prezentul)?
Pentru da, o adanca tacere.
Pentru un raspuns mai putin clar, doua semne de intrebare – ce ne separa de posibilitatea rugaciunii adresate sfintilor pe care-i stim din manualele de istorie, din legendele populare, din urmele lasate in arta monumentala?
Ce anume a determinat trecerea voievodului sarbatorit in mijlocul lui august in randul sfintilor? Acceptarea sacrificiului ultim, atat pentru sine cat si pentru urmasii sai, in numele unor valori dintre cele mai inalte: valorile credintei si ale patriotismului (termeni demodati azi, poate). E unul din raspunsurile posibile. Capitalul de putere pe care un astfel de demers il aduce, prin transfer de incredere, Bisericii care-si asuma dintotdeauna rolul de pastratoare a fiintei nationale. E alt raspuns posibil, fara vreo trimitere la inadecvata teorie a vreunei teocratii posibile sau, hilar, reale.
Portretul domnitorului de la trecerea intre secolele 17 si 18 apare, asa cum sade bine, idealizat in sinaxar – fie el si online – si poate fi intregit rasfoind cronici partizane intocmite in vremea si la porunca sa de cronicarii munteni, precum si catadicsind sa vizitam, fie si numai la mana a doua – prin intermediul reproducerilor de arta, eventual ghidati de texte avizate – alte semne ale trecerii sale prin ceea ce numim indeobste cultura. O trecere marcata de doua atitudini, spun specialistii – receptivitate si creatie, in spiritul imbinarii intre traditie si inovatie, intre occidental si oriental, totul intru un spirit marcat de constiinta apartenentei la o traditie cu greutate – bizantina si basarabeasca – si de dorinta de a marca o noua dinastie, continuatoare a celei vechi basarabesti, printr-un nou stil.
Stilul a ramas, ne invata istoricii si criticii artei, atat cat putem noi cuprinde cu ochii trupesti si cu ochii mintii. Se vorbeste astfel de stilul brancovenesc si postbrancovenesc, de Horezu, de pilda (dar si de Manastirea Argesului ca prototip), de biserica Sfantul Gheorghe Nou, dar si de campulungeanul Parvu Mutu Zugravul si de alti pictori, ori sculptori, ori bijutieri mai marunti care au creat o opera unitara, dupa chipul si asemanarea patronului ei spiritual si, deloc de neglijat, material.
Dar dinastia?
"Dunga rodului" i-a ramas imortalizata doar in pictura bisericii pe care si-o voia necropola siesi si neamului sau de vita nobila. Fizic, a disparut odata cu domnitorul constient – o spune discursul sau scurt, ultim, asa cum e inregistrat de memoria veacurilor – de necesitatea ispasirii unor pacate prin plata cu propriul sange, dar si cu sangele fiilor sai.
Ce pacate avea de ispasit cel care isi asumase rolul unui protector al civilizatiei bizantine, dupa modelul Basarabilor? Pomenitul sinaxar le trece sub tacere, inconsistente fiind cu intentia encomiastica a portretului. Documente si texte secundare cu autoritate ne restituie insa figura unui domnitor apropiat luxului – ca semn al nevoii de recunoastere a rangului de catre figuri insemnate din Rasarit si din Apus, si nu doar al imaginatiei generoase – orgolios, pretuitor de independenta personala si doritor de marire: caracteristici care i-au atras pedeapsa din partea celor chemati sa faca istorie in felul lor – sultanul Inaltei Porti si cozile lui de topor. De ce nu intregeste Biserica imaginea domnitorului muntean cu toate ale lui? De unde, nevoia de edulcorare, de respingere a petelor de umbra in numele unei iluzorii lumini pure? Nu e aceasta o marturie de slabiciune a institutiei care nu are incredere in capacitatea supusilor ei de rand de a integra nuante reale ale portretului unui traitor printre oameni? De ce prefera Biserica sa prezinte monocrom, in albul de dincolo de culori, un suflet chinuit de patimi omenesti, sublimate, e adevarat, spre salvarea proprie si a celor de dupa el?
Cum sa-ti vina sa te rogi unei icoane fara corespondent in realitate?
E de inteles ca Biserica pune in balanta sacrificiul domnitorului si al fiilor sai si nu gaseste masura umana sa echilibreze talgerele aprecierii morale-crestine a vietii Brancoveanului, e de acceptat verdictul ultim al sfinteniei in fata unei asemenea imagini, ceea ce e mai greu de inteles e cum de nu sesizeaza o institutie in care oamenii au atata incredere ca exista un risc in a se grabi sa treaca in patrimoniul sfintilor un om, cu pretul ciuntirii imaginii lui. Desigur, nu contestam decizii care stau sub semnul "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua": e o discutie angajanta religios si nu acesta e obiectul incercarii de fata. Ridicam doar, in doi, in trei si in numele "Altuia", un semn de intrebare.
