Intr-o lume organizata mental in clasicele categorii ale spatiului, timpului si cauzalitatii, exista spatii ce ti se deschid inauntru, te locuiesc – fie din prezent, fie dintr-o proiectie in trecut sau in viitor – si spatii pe care le vizitezi din afara si care, rezonand cu ganduri si stari, te invata sa-ti gasesti un mod de a locui tu insuti in fiinta ta. Drumul, Orasul, Casa pot lua oricare din aceste ipostaze caci se pot imbiba de oricat de mult simbolism.
O trecere grabita prin Sibiu e pretextul acestor randuri. Am descoperit Sibiul in copilarie, pe bucati decupate de adultii care mi-l aratau in ce considerau ei reprezentativ, si l-am asociat cu o puternica functie comerciala, mai bine pliata pe nevoia de consum decat in cazul altor asezari, si cu o functie civilizatoare – era orasul care-mi facea educatie citadina. De cate ori l-am revizitat, mi s-a aratat si in alte roluri. O constanta e nota seductiva: de fiecare data m-am indragostit de o Zona din acest oras!
Acum, de Casa cu Cariatide. Mergi pe strada Mitropoliei, spre Piata, si nu poti sa nu te opresti la fiecare cladire. Reflexul fotografierii n-are cum sa-ti dea pace si, desi cumva scapi tocmai momentul pe care te chinui sa-l fixezi, te multumeste gandul ca o sa ai un suport fizic pentru delicii ale amintirilor ce vor sa fie. Te ademenesc biserici si case felurite, le incapi pe toate in schema – tot clasica – a utilitatii, a rezistentei si a frumosului si reflectezi la nevoia de Sens, de Permanenta, de Dincolo, de Cer, inradacinata in nevoia de a lucra, de a dura, inca de Aici si Acum, inca de pe Pamant, intr-o lume care-ti pare dintr-odata cuprinzatoare si, esential, "favorabila".
Iti rasar din trotuar doua corpuri de piatra, trupuri de femei ce fac un continuum imaginar din strada si casa, din privire si asezare, din afara si inauntru. Din a dori si a avea, daca privesti cu un ochi detasat de constrangerile de gen.
Femeile de piatra poarta tensionat si mut povara Casei, a balconului ca rasfat, al reveriei protejate si totusi expansive. Ce vina ispasesc oare? Femeia purtand pe umeri o lume, lumea domestica nu mai putin fascinanta decat altele, corpul cu functie de ornament dar si de sprijin, piatra umanizata intr-o forma a corpului feminin silit sa-si reprime impulsul de miscare, constrans la pozitia bipeda statica, o expiere poate a unei naturi prea orizontale, o mutatie care te pune in contact cu religiosul ca zona a rascumpararilor posibile. Casa ca Templu. Corpul ca Templu.
Tonul grav se estompeaza la imaginea tonica a unei tinere asiatice care-si roaga insotitorul sa o imortalizeze langa una din statui, tinandu-si pe cap poseta ca suprema povara. Dar si la imaginea florilor in ghiveci, ornand viu balustrada balconului. Casa e locuita, da, acum e internat pentru elevi de confesiune evanghelica si care studiaza in limba germana. Are forma unei mici cetatui, cu o curte interioara in care dau ferestre ale mansardelor unde ghicesti preocupari ale unor adolescenti in formare, ritmate de sunetul exact al ceasului din turnul bisericii reformate aflate la cativa metri.
Te gandesti la prototipul grecesc pe care, daca n-ai avut binecuvantarea sa-l vezi de la aceeasi distanta, l-ai mangaiat cu privirea lacoma din poze de pe net, din vreo carte sau de pe la prietenii mai norocosi. Contemporanul Google iti aminteste legenda Cariatidelor, dar si povestea casei din Sibiu, monument istoric din secolul 18, construit de vaduva lui Bethlen Gergely (nu e Transilvania locul unde se invata cel mai bine respectul diversitatii, al cresterii impreuna?).
Cariatidele, o ipostaza a feminitatii. Casa cu Cariatide din Sibiu, un loc magic, care te aduce mai aproape de tine si de lume.
