Daca legile Romaniei s-au adaptat, taras-grapis, la cerintele Uniunii Europene, apoi, in privinta aplicarii lor in practica, drumul este inca foarte lung. Cei mai dezavantajati par a fi crescatorii de animale, neprimind explicatii si nici sprijin concret din partea autoritatilor.
taranii se ajuta inca la lucru cu caii, dar acum nu mai au voie, teoretic, nici macar sa-i scoata din curte fara pasaport. In acest sens, Agentia Nationala pentru Ameliorare si Reproductie in Zootehnie (ANARZ) trebuia, pana la sfarsitul anului trecut, sa fi finalizat identificarea cailor si, in special, sa elibereze cate un pasaport pentru fiecare cal. Insa termenul nu a fost respectat, si doar caii de sport au pasa-poarte. In acelasi timp, desi softul a fost achizitionat, microcipuri nu exista, fiindca nu s-a prezentat nici o firma la licitatia organizata de ANARZ!
Primii cai erau cat vulpile!
Specialistii sustin ca procesul de evolutie a calului a inceput din perioada eocena, cu aproximativ 555 de milioane de ani in urma. Stramosul calului era Hyracotherium, numit si Eohippus, care se hranea cu frunze si fructe din padure. Marimea lui era de 20 de cm inaltime la umar. Hyra-cotherium se deosebea multe de calul de azi, avand botul, gatul si picioarele scurte, o spinare incovoiata. Era de marimea unei vulpi sau caprioare, craniul ca si creierul erau mici, iar piciorul ii era asemanator labei de caine, cu degete. Dupa mai multe ciudate transformari, in urma cu 24 de milioane de ani in familia calului au aparut forme variate, dar unele au disparut, neputandu-se adapta unor conditii de mediu noi. Linia care a supravietuit, adaptandu-se la hranirea cu frunze si la fel cu iarba, a fost Opalphytolith, cu dinti robusti mai rezistenti la tocire, cu picioare mai lungi. Dupa alte prefaceri de mirare, in urma cu 15 milioane de ani a aparut Pliohippus, cal cu trei degete la picior, asemanator calului actual, urmat de succesorul sau Dinohippus, iar acum aproximativ 4 milioane de ani a aparut tipul calului de azi, Equus. Formele foarte vechi, pe care cu greu le-am crede de cai, au fost stabilite de specialisti prin existenta fosilelor. Dar astfel de fosile vor fi fost descoperit si oamenii cei mai vechi, si, desigur, se vor fi minunat. Si daca vor fi gasit cai cu degete, de ce, oare, sa nu fi gasit si cai cu un corn in frunte, in existenta carora unii inclina sa creada si astazi?
Inorogul si visatorii
Cea mai veche reprezentare a Inorogului pe teritoriul actual al Romaniei pare a fi cea de pe peretele unui templu de creta de la Basarabi-Murfatlar, din zorii Evului Mediu. In celebra carte populara "Floarea darurilor", ce a circulat in tarile Romane pana pe la inceputul secolului XX, se povesteste despre Leoncorn, "care are multa dulceata, ca sa saza langa fata; si deaca veade vreo fata, el indata merge la dansa si adoarme in bratele ei; si atuncea vin vanatorii de-l prind; (…) intr-alt chip nu sa poate prinde". Numele de Leoncorn sugereaza ca Inorogul din "Floarea darurilor" putea fi Leul-cu-Corn. Aceasta faptura fabuloasa, numita si Unicorn si Licorn, era imaginata si sub forma de cal, magar, balaur, scarabeu, peste etc. In Evul Mediu european, motivul "Fecioara cu Unicornul" era foarte raspandit. In alchimie Inorogul era si simbolul mercurului, substanta primenita prin excelenta, fiind in acelasi timp salvator si eliberator. Intr-o alta carte populara, "Fiziologul", ce a circulat de asemenea in tarile Romane, scrie: "Inorogul iaste o hiara foarte mare si cu nas de os, care nas trece prin gura si spanzura pe supt barba. si nu poate ca sa ia cu gura nimic, far’ numai unde se afla iarba mare, scotand limba pe de-o parte de nas, paste. Iar cand vede vreo hiara de orice feliu, o prinde si o tranteste in cornul sau. si, dupa ce sa junghe acea hiara in cornul lui, atunci se scura sangele ei si pica pre limba Inorogului; si cu acel sange se adapa". In Dacia Pontica, dupa autorii antici, se sacrificau cai albi in cinstea lui Apollon, iar nobilii geti se inmormantau impreuna cu cai albi. In unele legende romanesti, Inorogul este un cal alb, nazdravan, cu un corn in frunte si cu o piatra scumpa la radacina cornului, cu ochi albastri si simbol al dragostei curate. In stare de veghe, Inorogul este de neinvins si, dupa ce isi zdrobeste dusmanii, alearga prin codri sau pe munti. Atat cornul, cat si coama, blana si copitele erau la mare pret in farmacologia magica romaneasca si deveneau leacuri pentru toate bolile. Cornul Inorogului a fost cautat multa vreme, si in Europa de Apus si in cea de Rasarit, deoarece se credea ca are puteri magice si purifica otravurile. Se spunea ca are cornul spiralat, care poate fi alb, auriu, negru sau colorat in culorile curcubeului, in functie de varsta Unicornului. La inceput, manjii sunt aurii, devenind argintii abia la maturitate. Altii spuneau ca, la exterior, cornul Inorogului este alb, iar in interior, negru. Se crede ca Inorogul poate purifica apa unui rau, printr-o simpla atingere cu cornul. De aceea este foarte pretios.
Care mai de care mai nazdravan
Basmele noastre sunt pline de cai nazdravani, care de obicei il ajuta pe Fat Frumos. Au aripi, vorbesc, mananca jeratic, zboara ca vantul si ca gandul. In arealul cultural tracic s-au descoperit si statuete de cai inaripati si statuete de minotauri. Nu numai cei inaripati au fost mosteniti de mitofolclorul romanesc, dar si minotaurii, pe numele lor romanesc Caii lui San-Toader. San-Toader se sarbatoreste in prima sambata din Postul Pastelui. Conform traditiei, San-Toader si caii lui rup lantul lui Sant-Ion, ca sa lase cale libera anotimpului calduros. Ei pazesc Soarele ca acesta sa nu fuga spre Miazanoapte, salvand astfel omenirea de la noaptea vesnica. Acestor cai ai lui San-Toader le sunt consacrate de la cinci si pana la douasprezece zile, incepand cu Lunea Curata din Saptamana Alba, ce precede Duminica Lasatului de Sec. Aceasta saptamana se mai numeste Saptamana Cailor lui San-Toader. Dupa traditiile populare, Caii lui San-Toader sunt fiinte fermecate, hipomorfe, cu aspect de flacai, dar care au coada, ascunsa in itari, si copite, ascunse in opinci. Ei inchid sezatorile si petrecerile la inceputul Postului Mare. In noptile Cailor lui San-Toader, fetele nu merg la sezatori, se inchid in case si rastoarna toate vasele cu gura in jos, ca sa nu se ascunda in ele aceste duhuri rele. Cel mai important, dar si cel mai temut, este San-Toaderul cel Mare, serbat in sambata Saptamanii Albe. In aceasta saptamana, femeile nu urzesc, "pentru a nu li se incurca firele", si nu torc, ca "sa nu te calce caii". In Sambata lui Toader, inainte de rasaritul Soarelui, fetele merg in padure, in locuri curate, "unde nu ajung gainile si nu se aud cainii", si cauta iarba mare sau popalnic. Cand sapa aceste buruieni magice, in locul de unde iau radacinile pun sare, faina sau alte produse. Dupa ce se intorc acasa, fetele fierb aceste radacini, iar cu lesia rezultata se spala pe cap, in credinta ca le va creste parul mare si frumos. Dupa spalarea capului, cand se piaptana, fiecare zice: "Toadere, San-Toadere, / Da cosita fetelor / Cat coada iepelor, / si chica pruncilor, cat coama cailor!" Tot in dimineata din Sambata lui San-Toader, fetele aduna din ieslea cailor strohul de fan, il fierb in vase curate si se spala cu fiertura astfel obtinuta pe cap, in credinta ca vor avea parul frumos si bogat si vor fi placute flacailor. In Bucovina, in aceasta zi se tund coamele la vitei si manji si cozile iepelor, obicei numit costrujire, iar parul rezultat se pune in musuroaiele de furnici pentru ca "animalele din gospodarie sa se inmulteasca precum furnicile".
Caii, in sarbatori
Prin unele sate din Muntenia, Oltenia si Moldova, inca se mai umbla cu Plugul Mare sau Plugul Flacailor, in ziua si in noaptea de 31 decembrie. Plugul este tras de cai sau de boi, si este insotit de flacai calari pe cai. Tinerii poarta camasi brodate, itari albi, braie rosii si chimire, cizme, pieptare, sumane sau cojoace. Rangul ceremonial pe care il au flacaii este exprimat de podoabele caciulilor, care sunt "legate cu zgardute de margele si stelbe de iedera cu busuioc", din care fura si fetele cate un fir, "ca sa le fie de noroc". Plugul Mare e pus pe rotile si este impodobit, in judetul Ialomita, cu 1-3-5 ori chiar 12 brazi, in care se prind funde colorate, ciucuri, covrigi si mere, iar in varf se leaga un stergar brodat. Plugul e tras de 2-3-4 perechi de boi sau de cai, boii find impodobiti cu colaci in coarne si cu stergare brodate, iar caii cu funde si cu zurgalai. Tot in timpul sarbatorilor de iarna are loc si Jocul Caiutilor. Dansul flacailor sau copiilor, care poarta masti de caiuti, este plin de dinamism. Capul si gatul calutului sunt sculptate in lemn si acoperite cu panza rosie sau neagra si cu nenumarate podoabe, printre care: margele, oglinzi, beteala, ciucuri, funde. Pentru a putea fi tinut cat mai bine in timpul jocului, capul de cal are un harnasament din curele de piele sau din braie femeiesti tesute, care se trece pe dupa capul purtatorului. Masca se asambleaza pe purtator: capul se fixeaza intr-o copaie scobita la mijloc sau intre doua obezi din lemn, care se acopera cu scoarte sau o fusta alba ori neagra. Cele mai spectaculoase masti de Caiuti pot fi admirate in judetele: Botosani, Suceava, Neamt, Bacau, Vaslui, Ialomita si Tulcea. In Ialomita, obiceiul se mai numeste Manzul sau Manjii. De Boboteaza, dupa ce preotul a terminat slujba de sfintire a apei, iar oamenii au luat aghiasma, in Muntenia, Oltenia si Dobrogea are loc Botezul Cailor. Dupa botezul cailor de catre preot, urmeaza Incuratul Cailor, o intrecere, o alergare a cailor. Datina ii evidentiaza in fata obstei pe cei mai buni crescatori de cai, dar si pe cei mai destoinici calareti. Prin alte locuri, Incuratul sau Incurarea Cailor are loc cu alte prilejuri.
Pastele Cailor
Prin Inorog si prin alte datini legate de cai, o parte din cultura noastra veche este aidoma cu a altor europeni. Insa Pastele Cailor ne apartine in exclusivitate, de unde si o oarecare tendinta a noastra de a amana lucrurile, care altor natii le s-ar parea importante, pana la aceasta misterioasa sarbatoare. Legende din Ardeal si din Banat incearca sa explice originea sintagmei astfel: Preacurata Fecioara Maria, dupa ce L-a nascut pe Fiul Sau, neavand alt loc unde-L pune, L-a infasat si L-a culcat in ieslea lui Craciun, unde erau legati boii si caii acestuia. Boii au mancat cat au mancat si apoi, saturandu-se, s-au culcat si au prins a rumega. Insa caii, obraznici, nu numai ca au mancat tot fanul din iesle, dar l-au mancat si pe cel de pe pruncul Iisus, pe care-l pusese Maica Sa acolo, anume ca sa nu-L afle Irod si sa-L taie. Vazand Preacurata aceasta, S-a suparat pe ei si i-a blestemat, ca sa nu se mai sature, doar o data pe an: "Fire-ati, cai, voi, osanditi / si de mine-afurisiti, / De mine, de Dumnezeu, / Mai tare de fiul meu, / Fiindca nu m-ascultati, / Voi sa nu mai aveti sat, / Numa-n ziua de Ispas / si si-atunci vreme de-un ceas!" Iar pe boi i-a binecuvantat. De atunci, calul nu se mai stie satul tot anul, ci numai in ziua de Ispas, adica de Inaltare. Dar in aceasta zi se satura de iarba, si dupa ce se satura, prinde a scutura din cap, in semn ca e satul. si fiindca doar in aceasta zi scapa caii la iarba verde si pasc pana se satura, si apoi se culca si dau din cap, in semn ca sunt satui, in aceasta zi e si Pastele lor, Pastele Cailor. Ziua aceasta se mai numeste si Joia Iepelor. Dar pentru ca un ceas e mai nimica toata, mai ales pentru cai, de aceea si poporul considera acest "Paste" ca si cum n-ar fi. De aici si zicalele romanilor, cand nu au de gand sa dea cuiva vreun lucru personal ori unul pe care l-au luat sau l-au imprumutat: "Lasa ca ti l-oi da la Pastele Cailor", sau "Asteapta pana la Pastele Cailor!" Aceasta zi e sinonima cu o la fel de ciudata sarbatoare romaneasca, aceea a Sfantului Asteapta. In unele sate din Ardeal, Pastele Cailor se tine de-a binelea, in ziua de Ispas, fiind cunoscuta, ca si in alte zone, si ca Joia Iepelor. De sarbatoarea lor, caii nu sunt pusi la caruta si primesc fan proaspat pe saturate. Prin zona Rupea-Brasov se fac slujbe la troite pentru belsug si pentru sanatatea vitelor. Tot de Pastele Cailor este obiceiul ca manjii iepelor de munte sa fie dusi pe pajisti montane, unde creste o planta ce da o stare euforica animalelor, planta mult cautata de capriori si cerbi. Planta da imunitate impotriva "brancului", boala specifica acestor animale.
La Dor Marunt
Pana pe la inceputul secolului XX, unii malitiosi spuneau ca Baraganul este "tara Hotilor de Cai", si ca satul cu cel mai poetic nume din Romania, Dor Marunt, ar fi un fel de "capitala" a acestei primejdioase tagme. "Nu-i adevarat", sustin cei din Dor Marunt, inclusiv directorul hergheliei de acolo, Gheorghe Stanciu. Acesta este un impatimit dupa cai, face zilnic naveta cu trenul, de la Oltenita, inclusiv duminica, de 21 de ani. Nu si-a mai luat concediu de ani de zile, caci, nu-i asa, "cine sa stea cu caii?" Desigur, acolo lucreaza destui, dar e bine ca un director sa stea cat mai mult la herghelie, si cu caii si cu oamenii. Herghelia de la Dor Marunt are ca obiectiv principal cresterea rasei trapas, mai bine zis a trapasului romanesc. In afara acestei rase, acolo creste si un mic nucleu de semigreu, care ajuta la lucrari, ca la toate hergheliile. Directorul se declara foarte multumit de ajutorul primit de la Regia Nationala a Padurilor (RNP), Directia Silvica a Judetului Calarasi, de care apartine herghelia pe care o conduce. Spune cu orgoliu: "Noi suntem principalul furnizor de tineret trapas pentru hipodromul Ploiesti". Aflam ca, la ora aceasta, proprietarii particulari detin mai multi cai decat statul: "Acum e o competitie intre herghelii si particulari. Dar, firesc, este si o colaborare. Am facut schimburi de reproducatori. Noi am fost principalul furnizor de cai trapasi, 80%, pentru particulari". Ne povesteste multe din trecutul hergheliei, printre altele si despre "Verbita, care a fost cea mai valoroasa din toate timpurile, la trapasii din Romania. Inca traieste, are 20-21 de ani, a castigat derby-ul, fiicele ei la fel". La cai, initiala numelui manzului se mosteneste, obligatoriu, de la iapa: "Din Verbita au aparut Vraja Zorilor, Vis Divin si altii". Pasapoartele? "Urmeaza sa ne parvina. Vor fi obligatorii. Dar aceasta este treaba Ministerului Agriculturii si a altor institutii". Am admirat, la Dor Marunt, jocul si alergarea unui cal superb, in padoc, cam cum trebuie sa fi aratat El Zorab. De altfel, e din aceeasi rasa ca eroul lui George Cosbuc, pur-sange arab, si se numeste Ibn Galal. Inainte de a ne lua ramas bun, Gheorghe Stanciu marturiseste intru viitorul cailor: "Daca se epuizeaza resursele – petrolul si altele – si nu se gaseste alta energie, foarte multi vor reveni la cal. Cu ce sa faci atatea lucruri, nu cu caii? Oricum, aceste frumoase animale vor exista cat vor exista si oamenii". De acord.
Jegalia, o herghelie ca de protocol
O herghelie cu aspect european, cum rar am mai vazut prin tara, este cea de la Jegalia, tot in judetul Calarasi, ca si cea de la Dor Marunt. Parca ar fi de protocol, dar nu este. Le-am adresat laude gazdelor de acolo: directorul Ioan Oprian, doctorul Grigore Bartha si antrenorul Vasile Dinu. Herghelia de la Jegalia a fost infiintata in anul 1915, cu o prima incercare din 1890. Practic, functioneaza din 1920, avand ca obiectiv cresterea cailor pentru armata: usori pentru cavalerie, "greuti" si grei pentru artilerie. In 1948. armata a renuntat la cai, trecand la motorizate. La Jegalia au crescut mereu numai cai de rasa. In 1944, cand au venit rusii, 50 de cai au disparut, luati cu japca. Asadar, hoti de cai nu au fost la Dor Marunt, ci la Jegalia. Doctorul spune ca "soldatul sovietic care captura un cal dangalizat (marcat, infierat – n.n.), ala primea 20 de zile permisie". La Jegalia creste calul de sport romanesc, pentru obstacole si agrement. Doctorul Bartha e cu totul impotriva microcipurilor: "Oricum, noi avem toti caii microcipati. Pe microcip scrie ca are valabilitate patru ani, dar nu are nici trei. Eu am lucrat cinci ani in America, dar acolo nu se foloseste asa ceva. Cea mai sfanta identificare a calului are aproape 1000 de ani vechime – dangalizarea cu un fier rosu. Sufera calul o secunda si gata. Toti caii nostri sunt dangalizati. N-avem pasapoarte pentru cai. Cand pleaca unul din herghelie de la noi, avem certificatul lui sanitar-veterinar de transport. Pleaca in statiuni pentru montat, pentru imbunatatirea raselor locale. Altii, la vanzari sau la sport. Daca nu vindem, murim de foame. Eu va spun o chestie: cine n-are bani sa nu se apuce de cai! Asta este clar. Calul nu sufera omul sarac". Am intrebat si de preturi. Doctorul spune: "Calul meu cel mai bun nu e de vanzare. Dar cei care stiu sa mearga calare, blanzi si cuminti si eleganti, aceia sunt in jur de cate 70 de milioane de lei vechi fiecare. Iar un cal care stie sa sara, care promite ca va fi cineva, acela urca la aproximativ 120 de milioane de lei vechi. E greu sa-i cresti, da-i si frumos! Exista riscul sa se privatizeze hergheliile, si e grav, pentru ca nu poate creste cai cineva fara bani si care are alte afaceri. Cresterea cailor este deja apanajul oamenilor foarte bogati". Directorul Oprian intareste spusele doctorului: "Calul nu suporta mirosul de sarac. Ca sa cresti un cal, cheltuiesti intre 150.000 – 200.000 de lei pe zi, ca sa il tii in conditii bune de reproductie. Ca sa faca si activitate sportiva, mai trebuie inca 4 milioane intr-o luna. Un cal pentru activitati sportive cere 10 milioane de lei vechi pe luna".
In Europa, cu cai cu tot
Calul a fost iubit de romani de cand existam ca popor. In toate baladele si colindele noastre, voinicii au cai puternici si frumosi. O singura data, in indelungata noastra istorie, caii au fost jertfiti: la colectivizare, cand multi au fost taiati si dati ca hrana porcilor. Ingrozitor! Dupa 1990, multi tarani si-au cumparat iar cai. Am vazut, cu prilejul deplasarii la cele doua herghelii din Baragan, si o expozitie a Muzeului National al Agriculturii din Romania, cu sediul la Slobozia, intitulata "Satul romanesc, in liniste, inainte de potop…" Pe un panou scria, printre altele: "Vrei, calule, ovaz? Nu, vreau microcip". Am aderat la Europa cu cai cu tot, asa ca, in principiu, si noi si ei ar trebui sa avem alt statut. Dar aceasta nu depinde de cai, ci de oameni!
