Un amic antropolog a avut o conferinţă în Londra cu o lucrare despre Ferentari: vorbea despre sărăcie, prostituţie, heroină – în fine, lucruri spectaculoase. Ei bine, nu despre asta au curs întrebările specialiştilor din sală, ci despre un detaliu aruncat în treacăt – câinii maidanezi. Neavând încotro, amicul s-a apucat să le explice complexitatea exoticei situaţii: haitele stau între blocuri şi, dacă iese din casă după 11.00-12.00 noaptea, când încetează animaţia şi câinii îşi recâştigă teritoriul, haitele îl înconjoară; vecinii i-au explicat că trebuie să aibă biscuţi sau mâncare la el – sau, dacă nu, să se dezbrace şi să arunce jos o haină. „Ce interesant!”, au exclamat antropologii, „e o particularitate a cartierului?” Nu, a suspinat amicul, e valabil pentru tot oraşul. Câinii nu suportă bicicletele şi, când pedalezi pe bulevard, îţi sar din lateral, dintre automobilele parcate; rişti să intri între maşinile din trafic. „Şi oamenii nu iau atitudine?”, a fost întrebat. Nu, din contră, deşi copiii lor sunt muşcaţi, adulţii continuă să-i hrănească. Într-un bloc modern din Titan, a exemplificat, câinii dorm în faţa uşii creştinilor care-i hrănesc.
Mi-e teamă că situaţia e fără ieşire, acum, că anii ’90 au trecut: adăposturile sunt insuficiente, programele de sterilizare nu fac faţă, iar câinii se înmulţesc. În anii ’90, siguranţa oamenilor conta mai mult decât drepturile animalelor şi câinii erau eutanasiaţi; oricât de barbară, era soluţia cea mai bună pentru un stat slab şi ineficient cum e cel român. Acum, soluţia asta se loveşte de legislaţia europeană, de vocalizele ONG-urilor şi de mentalitatea rurală a celor care îi hrănesc – dar care nici nu-i iau în casă şi nici nu-i castrează. Consensul ideologic e complet: câinii sunt iubiţi atât de conservatorii miloşi, cât şi de progresiştii noii stângi… Cu toate astea, uneori tot îmi vine să regret soluţiile anilor ’90.
