Azi am vandut patru thrillere cartonate de la Leda ca sa nu-mi taie astia netu’. Nu mai sparg sticle de vreo cateva zile, ca nu-mi mai ajunge leafa sa le platesc. Cand mi se impaienjenesc ochii de somn, fumez o tigara si ma uit la barman cum jongleaza, intr-o limba de neinteles, cu niste bauturi in culori tempera. Ma intorc dimineata acasa, in cartierul meu cu vedere spre lanul de porumb, si ma simt ca o femeie ponosita din vremea comunismului, care-si duce dresurile la remaiat.
Fac in mod sigur cea mai buna cafea din lume. Cata vreme am un dulap plin de esarfe, vreo doua cutii pline cu cercei si fix 13 sticle de oja, nu e criza. Mama ma suna sa-mi reproseze ca de ce am scris la ziar ca m-am culcat cu vecinul meu de 22 de ani ("Ce-o sa creada lumea?"). Eu ii explic, in cuvinte cat mai simple, cum e cu autofictiunea, ea se plictiseste groaznic dupa doua minute si-mi inchide telefonul.
M-am nascut si am crescut intr-un orasel din Moldova cat o jumatate din cartierul Berceni, am facut vreo cateva prostii babane la viata mea (sa le zicem erori de calcul), am de gand sa invat olandeza si sa scriu un roman. O sa fie misto, o sa se vanda, vorba Ioanei cea-fara-diacritice. Dar cica scrisul frumos nu conteaza, scrisul adevarat conteaza. Tu nu te marturisesti. Niciodata: tu doar pui in garda. Asa zicea o doamna, astea-s cuvintele mari.
Pe site-ul unei reviste, acum vreo cativa ani, un cititor amabil care-si zicea Banel isi incepea comentariul (anonim, curat, sigur si uscat, cum sunt toate rafuielile pe net) cam asa: "Bai, Florino, cand te citesc parca inghit sarma ghimpata!". Bai Banele, ma bucur! Morala: daca apar reactii adverse, nu inseamna neaparat ca tratamentul e prost. Vrem reactii, nu creatii! Continuam sa scriem si sa citim literatura "de circ" ca alternativa la tabloide, dand vina pe nevoia insatiabila de adevar. Nu-i o chestiune de gust, in fond, ci una de atitudine.
