Petru Popescu face parte din triada românească de aur care a cucerit Hollywoodul, alături de Jean Negulescu şi Alex Rotaru. Este singurul care a reuşit şi în domeniul literar, ca scriitor, având câteva cărţi best-seller publicate în limba lui Shakespeare.
A debutat în literatura românească la vârsta de 22 de ani, iar până la autoexiliarea sa în State, din anul 1974, a reuşit să publice patru romane, devenind un scriitor de mare succes, cu priză la public. Simţind că sistemul lui Ceauşescu voia să-l asimileze cu orice preţ şi să-l folosească drept scriitor de casă şi că libertatea sa îndrăzneaţă de exprimare în proză îi va fi ştirbită, Petru Popescu refuză să se înregimenteze în sistem, refuză să îşi trădeze cititorii şi alege o altă scenă culturală – America.
Deşi vorbea engleza la nivel academic şi avusese chiar traduceri din romancieri mari publicaţi, i-au trebuit câţiva ani de practică pentru a deveni fluent şi a fi capabil să surprindă toate nuanţele şi simţămintele în limba engleză.
Succesul său de la Hollywood în calitate de scriitor, regizor şi producător cuprinde şapte filme care s-au bucurat de un real succes, alături de cele 10 cărţi scrise în limba engleză, nuvele ca „Almost Adam“ şi „Amazon Beaming“ ajungând pe rafturile inscrip-ţionate cu „best-seller“.
Însă nu şi-a uitat prima dragoste, scrisul în limba română, şi după 30 de ani de la ultimul roman apărut în România publica romanul „Supleantul“, o dramă romantică ai cărei eroi principali sunt Zoia Ceauşescu şi Petru Popescu. Când am sunat la Petru Popescu în vederea realizării unui interviu, condiţia a fost: „Îţi trimit cartea mea «Supleantul», iar după ce o citeşti, stăm de vorbă“.
În două zile am devorat acest roman captivant bazat pe fapte reale, o mărturisire sinceră în care se regăseşte zbuciumul unui tânăr scriitor care simţea că sistemul îl va acapara şi îşi va pierde independenţa de a scrie proză îndrăzneaţă. „Supleantul“, al cărui erou principal este Petru Popescu, trăieşte o poveste de dragoste imposibilă cu Zoia Ceauşescu, încearcă să înţeleagă şi să descifreze intriga politică a acelor vremuri, căutându-se în acelaşi timp pe el însuşi. El o descrie pe Zoia ca fiind „o persoană deosebită, fascinantă şi o prizonieră a destinului de familie“.
După ce mi-am făcut temele şi am terminat de citit acest roman fascinant, l-am sunat din nou pe Petru Popescu, iar de data aceasta a fost rândul domniei sale să-şi respecte promisiunea făcută şi să îmi acorde interviul de mai jos…
RL: Aţi debutat în literatură la numai 22 de ani. Aţi avut un succes fulminant. Până la plecarea în exil, în anul 1974, aţi publicat patru romane care au avut un succes extraordinar. De ce scrie Petru Popescu? Aţi moştenit acest microb de la tatăl d-voastră, dramaturgul Radu Popescu?
Petru Popescu: Era multă tradiţie literară în familia mea, am crescut în religia literaturii. Un motiv mai puţin evident, dar mai hotărâtor însă, a fost moartea fratelui meu geamăn. Din normală, viaţa a devenit atât de anormală şi de dureroasă încât refugiul într-o lume ireală a fost salvator. Am găsit refugiul acesta scriind. Deci, autoterapie, de care nu-mi dădeam seama pe atunci. Cum se vede, o folosesc şi astăzi.
Aţi ales calea exilului în plină glorie literară. În anul 1973 l-aţi însoţit pe Ceauşescu împreună cu alţi ziarişti într-un turneu în America de Sud. Zoia Ceauşescu este cea care a tras sforile să faceţi parte din delegaţie, şi ea participantă la acest turneu. Atunci v-a încolţit ideea de a deveni transfug? Totuşi, România anilor ’70 era o Românie apreciată pe plan internaţional şi un loc unde se trăia destul de bine… De ce această decizie majoră?
România anilor ’70 era suportabilă, în mod general. În cazul meu însă, preţul psihic plătit nu numai sistemului, ci întâi şi întâi unei familii cu copleşitoare tragedii, a fost mare. Am descris mai amănunţit circumstanţele în „Întoarcerea“ (The Return, Grove Press, New York, 1997). Părinţii mei, vai, oricât de reuşiţi intelectual, nu erau stabili emoţional, nu aveau cum să fie; fuseseră victimele a prea multe pierderi şi dezamăgiri. Sigur, era naiv să cred că dacă schimb mediul într-un mod atât de radical trecutul încetează să mă urmărească. Dar am avut noroc că am crezut în acea naivitate, ori n-aş fi avut niciodată curajul s-o iau de la început. Nu mai vorbesc, pe o scenă culturală în care, teoretic, şansele mele erau aproape zero. À-propos de succesul cărţilor din România. Succesul este extrem de plăcut de revizitat – în amintire. În practica vieţii de atunci, lucrurile stăteau altfel. Toate romanele mele nu numai că au trebuit să fie scrise şi rescrise, din nou şi din nou, ca să rămână acea undă interioară de protest –, dar de publicat întotdeauna se publicau cu capitole întregi scoase de direcţia presei. Până să ajung să mă bucur de reacţia publicului sau de reputaţia neaşteptat de timpurie, când în fine era cartea pe standuri, eram cu nervii zob. Fuga părea o soluţie… uşoară!
„Sunt fericit că scriu, astăzi ca întotdeauna. Am fost delirant de fericit că am putut scrie «Supleantul» în româneşte, cu mai mult umor decât cărţile mele din tinereţe.“
Aveţi regrete că v-aţi părăsit ţara şi limba maternă? Cum a fost impactul cu „pământul făgăduinţei“?
Dacă sunt sincer cu mine, sigur. Am părăsit limba maternă, nu numai în scris, ci şi în gândire şi în viaţă. Sunt singurul caz? Nu. Dar, pentru fiecare câştig al vie-ţii noi, există şi o pierdere corespunzătoare. A ajuns engleza la fel de uşoară şi de normală, în spus şi în scris, ca româna? Da, dar ce preţ a fost de plătit? Cei ce scriu în mai multe limbi sunt atât de puţini, pe ansamblul istoriei literare, experienţa pare romantică. Numai cel care trebuie să se despartă poate preţui corect lucrurile de care s-a despărţit. Oricum, nu cunosc niciun individ admirat pentru realizări care, de fapt, nu e admirat şi pentru sacrificii. Drumul spre succes care nu trece prin sacrificiu nu există. Aşa că mă întorc la impactul cu „pământul făgăduinţei“ american. A fost „tough love“ – expresie pe care ştiu că mulţi români o înţeleg. A trebuit să mă testez pe mine însumi cu mult mai multă asprime şi precizie decât în trecut.
Pe lângă succesul pe care l-aţi avut ca scriitor în State, vă puteţi lăuda şi cu regizarea unui film la Hollywood. Despre ce film este vorba? Proza bănuiesc că rămâne -rima dragoste…
Într-adevăr, am regizat doar un singur film, lungmetraj, „Death of An Angel“, -distribuit de 20th Century Fox. Prefer, din toate punctele de vedere, proza – şi cred că şi ea mă preferă pe mine.
Când v-aţi stabilit în paradisiacul loc de pe malul Oceanului -Pacific, Beverly Hills? Se pare că este ceva în aer acolo, deoarece tot acolo se află stabilit şi Alex -Rotaru, un alt regizor român care a dat -lovitura la Hollywood. Ţineţi legătura?
Beverly Hills a venit mai târziu. La început, am fost „locatar“ în Hollywood şi studiam regia la American Film Institute. În timp ce activam ca scenarist în engleză, mă reîndreptam spre proză. „Amazon Beaming“, prima mea carte importantă în engleză, a fost începută la opt ani după ce-am fugit. După aceasta, celelalte cărţi au urmat mult mai repede, la câte doi ani odată, „Burial of the Vine“, „Before and After Edith“, „Almost Adam“, „The Return“, „The Oasis“, „Footprints in Time“, „Girl Mary“.
Cartea la care mă aşteptam cel mai puţin, dar pe care o dorisem cu patimă, a fost scrisă în româneşte, „Supleantul“, acum doi ani. Mi-a făcut cineva observaţia că scriitori care au schimbat limba există, deşi nu sunt mulţi, dar scriitori care practică două limbi… câte cazuri semnificative sunt? Mă bucur că la această rară performanţă contemporanul curent citabil sunt eu. Despre Alex Rotaru, este unul dintre prietenii mei personali, deci nu pot decât să-i fiu apologet. Vizionaţi filmele lui, toate sunt cu cinci steluţe, la Netflix networks. Vă recomand „They Came to Play“, deoarece este despre artă.
„Era încolţită de supraveghere, complexată de ideea că cei din jur îi sunt nesinceri, tristă de ce ştia despre viaţa politică şi în conflict cu părinţii, mai ales cu mama. Pe mine mă fascina puterea, pe ea puterea creaţiei. Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică.“
În „Supleantul“ spuneaţi: „Ce opţiuni avem? Să trăim în România, dar nefericiţi? Sau să fugim, să devenim liberi, dar printre străini, deci tot nefericiţi?“. Sunteţi un om fericit?
Fericirea, succesul, realizarea potenţialului ocupă mintea umană de la apariţia limbii şi a scrisului. Întotdeauna experienţa fericirii sporite, ori măcar gustate, este căutată în SUS, nu în JOS. Ridicându-ne cu civilizaţia. Atunci de ce-a scris Freud „Civilizația şi Nemulțumirile Ei“? Ori de ce sunt ruşii nostalgici după anii Brejnev?
Nefericirea, când mergi înainte, nu înapoi, când progresezi, nu stagnezi, poate nu este nefericire, ci doar regret. Printre picături, mai eşti şi fericit. Sunt fericit că scriu, astăzi ca întotdeauna. Am fost delirant de fericit că am putut scrie „Supleantul“ în româneşte , cu mai mult umor decât cărţile mele din tinereţe. Despre adâncime şi pătrundere, dacă ştiam ca om tânăr ce ştiu acum, aş fi fost mai fericit? Doamne păzeşte! Poate m-aş fi sinucis – ce-ar mai fi fost de făcut în viaţă? Golul de scopuri este cea mai mare nefericire.
Aţi cunoscut-o şi aţi vorbit, pentru prima oară, cu Zoia Ceauşescu – fiica puterii, cum o numiţi în carte – în timp ce vă întorceaţi cu avionul de la Berlin, unde aţi participat la concertul lui Led Zeppelin. Ce impresie v-a făcut? A fost o poveste de dragoste cu Zoia -Ceauşescu?
Nu în sensul comun al cuvântului. A fost o întâlnire prea neobişnuită şi în timp prea scurtă, dar conţinând o fascinaţie reciprocă. Era încolţită de supraveghere, complexată de ideea că cei din jur îi sunt nesinceri, tristă de ce ştia despre viaţa politică şi în conflict cu părinţii, mai ales cu mama. Pe mine mă fascina puterea, pe ea puterea creaţiei. Supravegherea sub care trăia această fiinţă deşteaptă, onestă, fascinantă era de neînchipuit. Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică.
Am citit în carte că străbunicul d-voastră s-a întâlnit cu marele Eminescu pe Calea Victoriei. V-a spus-o chiar el?
Nu el, murise deja când eram eu copil. Amintire de familie, împărtăşită de bunicul meu, Tudor Popescu, despre tatăl lui.
Aţi stat de vorbă 7 minute cu Nicolae Ceauşescu – „faraonul“, cum îl numiţi în cartea d-voastră. Ce impresie v-a făcut?
Şapte minute, m-am uitat la ceas înainte să fiu condus în biroul lui şi iar la ceas după ce-am părăsit biroul. Poate să fi fost numai şase minute. Mi s-a părut un om de o intensă ostilitate personală pentru tot ceea ce nu cunoştea ori nu înţelegea, inclusiv indivizi. Ostilitatea este o formă de energie. Avea multă energie. Recomand citirea descrierii acelei scene, în „Întoarcerea“ (The Return).
Tatăl dumneavoastră v-a întrebat, poate retoric, poate nu: „Cum poţi să iubeşti o patrie… pe care o deteşti? Cum poţi să vrei să fugi şi în acelaşi timp să rămâi?“ Vă întreb şi eu acelaşi lucru.
Cum poţi să iubeşti ceea ce deteşti? „Love-hate rela-tionships“, cum s-a spus în freudismul popular al anilor ’50. Iubirea nu este un sentiment comod, pentru că poţi pierde obiectul iubirii. Tema este declarată, ori implicită, la Ovidiu, Dante, Shakespeare. Adularea este mult mai comodă, chiar dacă eşti cel care adulează. Dar iubirea este naturală, pe când adularea este impusă.
V-aţi căsătorit cu o americancă şi aveţi doi copii. Soţia este tot în „branşă”? Copiii moştenesc ceva din talentul literar al tatălui lor?
Soţia mea este scenaristă, deci în branşă. Fiul meu este scriitor de scenarii şi reporter. Fiica mea este agent junior de film la William Morris/Endeavor. Juni -americani care semnează Popescu.
Ce face acum Petru Popescu? Ce hobby-uri aveţi? Planuri de viitor?
Am un hobby vechi, exploraţia. Am cutreierat planeta prin toate sălbăticiile posibile, minus Antarctica – deocamdată. Când l-am cunoscut pe Loren McIntyre, descoperitor al izvorului Amazonului, a fost ca şi cum un erou intim ar fi devenit realitate. Am fost prieteni apropiați. Am vizitat Amazonia şi Caraibele împreună. Am un alt hobby, funcţionarea memoriei. Ambele sunt legate de visele adolescenţei, nu credeţi? Cunoştinţele lingvistice, acelea nu sunt hobby, sunt necesitate.
CV
Petru Popescu s-a născut la București, la 1 februarie 1944. A urmat cursurile Facultății de Litere, secția limbi străine (germanice), licența luată în 1967 cu specializarea literatură comparată. A debutat în 1966 cu placheta de versuri „Zeu printre blocuri“, pentru ca în 1969 să apară „Prins“, roman de mare succes în epo-că și care l-a definit ca promotor de referință al literaturii citadine.
A obținut o bursă Gottfried von Herder la Viena (1971- 1972). În 1974 acceptă o invitație din partea Universității din Iowa de a participa la un seminar internațional International Writing Program, ocazie cu care se hotărăște să nu se mai întoarcă în țară. Stabilit în Statele Unite ale Americii din 1974, s-a impus drept romancier și autor de scenarii ale unor filme de la Hollywood.
„Era încolţită de supraveghere, complexată de ideea că cei din jur îi sunt nesinceri, tristă de ce ştia despre viaţa politică şi în conflict cu părinţii, mai ales cu mama. Pe mine mă fascina puterea, pe ea puterea creaţiei. Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică.“
