26.2 C
București
duminică, 19 septembrie 2021

Vecinătăți fluctuante și istorie adevărată | OPINIE

În mod oarecum neașteptat, dar procedând cât se poate de diplomatic în formă, Ambasada Federației Ruse în România și-a anunțat intenția de a se implica direct și efectiv în păstrarea statuii tânărului Constantin Brâncuși, Cumințenia pământului, în circuitul cultural românesc. Să recunoaștem că acolo unde Guvernul țării noastre se căciulește, apelând la economiile fiecărei persoane născute în România și căreia îi pasă de cultura noastră, o asemenea inițiativă are valoarea unei lovituri de imagine de mare impact. Și asta cu atât mai mult cu cât înstrăinarea statuii cu numele menționat pare să sugereze, în plan simbolic, că, pierzând-o, România și-ar pierde însăși înțelepciunea aborigenă strămoșească.

Tocmai pentru că mica femeie pătrățoasă cu picioarele adunate între mâini, în poziție șezândă, întruchipează – sub dalta celui mai mare sculptor pornit de pe meleagurile noastre către gloria mondială care l-a încununat – precipitatul dens, cernut prin secole, al națiunii române, tăcând conținut, dar locuind statornic, dincolo de intemperii și de rele împrejurări, ținutul patriei noastre, Ministerul Culturii n-ar fi trebuit să se joace, părând că riscă în mod serios înstrăinarea femeii de piatră cu chip inexpresiv, dar în mod ciudat atât de emoționantă, totuși. Dacă a făcut-o, nu trebuie să se mire nici dacă banii pe care se sconta nu vor veni integral de la o populație care a învățat de destule decenii că arta, la noi, este facultativă, nici că Moscova folosește prilejul pentru a ne da o lecție usturătoare de factură etică, culturală și de istorie.

„Copiii trebuie să înveţe istoria adevărată“ – se spune în clipul rea-lizat pe ruble. „România trebuie să îşi recupereze valorile“, proclamă Kremlinul. Cu alte cuvinte, ne manipulăm copiii, învățându-i minciuni despre trecut și ne-am pierdut valorile, de vreme ce se cuvine să le recuperăm. Așa să fie, într-adevăr?

Exemplele convocate la restabilirea adevărului istoric par să o demonstreze. Alianța dintre ruși și români în prima parte a celei dintâi conflagrații mondiale, ca și în cea de-a doua parte a războiului mondial secund, este o realitate incontestabilă. La drept vorbind, asemenea bune cooperări s-au realizat chiar de mai înainte, odată cu Războiul de Independență din 1877-1878. Nu o dată, românii au făcut chiar istorie rusească, așa cum s-a întâmplat în vremea lui Dimitrie Cantemir și a țarului Petru I, când, după eșecul cooperării militare de la Stănilești, clasicul nostru a participat efectiv la cunoașterea științifică a Caucazului și la propaganda ortodoxă rusă în acea regiune. Nu trebuie uitat că în confruntările rușilor cu turcii Tudor Vladimirescu s-a făcut remarcat, împreună cu alți panduri, binemeritând recompensa imperială.

Nu-mi amintesc ca vreun profesor de-al meu să fi tăcut aceste amănunte lămuritoare pentru partea luminoasă a relațiilor româno-ruse. Dar, dacă este vorba despre restabilirea adevărului istoric, atunci desprinderea Basarabiei, în 1812, din princi-patul Moldovei, recuperarea ei în vara lui 1940 și încercarea de răsturnare a guvernului român retras la Iași din fața ocupantului german și austro-ungar în 1917, ruperea unui fragment din Bucovina, tot în contextul reluării basarabene din 1940, ca și satelizarea stalinistă a României după 23 august 1945 fac parte, cu la fel de depline drepturi, din viziunea integrală asupra trecutului românesc care trebuie înțeles în complexitatea lui. Participarea rusă la cheta românilor pentru sculptura brâncușiană are precedent în frumosul gest de prietenie al Moscovei de restituire a Cloștii cu pui și a unor prețioase manuscrise vechi, trimise pe când Regatul Român era la mare ananghie, spre păstrare – pe încredere – pe malurile Nevei. Dar nici gestul lui Hrușciov, nici demna de aplauze inițiativă de acum, în favoarea Cumințeniei pământului, nu anulează în vreun fel decizia guvernului sovietic proaspăt instaurat după Revoluția din Octombrie de a păstra pe seama Revoluției bunurile încredințate de români nu țarului, ci Rusiei, aliata sa mai puternică, în care se spera.

Da, România s-a reconstruit economic cu ajutorul URSS în perioada postbelică. Dar acest proces de reconstrucție nu anulează realitatea că și URSS s-a reconstruit, în aceeași perioadă, prin munca grea a românilor din lagărele siberiene (știu bine asta, tata a fost acolo). După cum nu pune în paranteză nici bogățiile românești deversate, prin sistemul sovromurilor, către vecinul nostru de la nord. Marele Urs a ajutat reconstrucția, oferindu-i modelul industrializării și al colectivizării staliniste, dar și pe cel al gulagului. Și tot din pricina îmbrățișării strânse a Marelui Urs România a refuzat, la vremea respectivă, Planul Marshall care i se oferea.

Lucrurile au o complexitate a lor, iar adevărurile istorice nu se evidențiază prin unilateralitate și prin lipsă de complexitate, nici când este vorba să se rememoreze lucrurile bune, nici când vine vremea să se ia în considerare cele mai puțin bune. Înainte de a se alia pe câmpul de luptă împotriva Germaniei hitleriste, România ciuntită a vărsat sânge în stepele ruse pentru a-și recupera partea răsăriteană din trupul schilodit. Să mulțumim deci, cu toată sinceritatea, participării ruse la cheta pentru Brâncuși. Și să privim lucid, cu toate fațetele sale, un trecut incomod, fluid și multifațetat cum a fost cel al relațiilor româno-ruse în ultimele secole de istorie. Fără un om al țarului, precum generalul Pavel Kiseleff, românii mai aveau de așteptat începuturile modernizării și ale unei anumite unificări de fond. Fără Antioh Cantemir, cultura rusă mai avea de așteptat până să se afirme cu strălucirea pe care a făcut-o.

Bine este ca românii și rușii să se reunească, așa cum par să o poată face acum, în jurul marilor valori ale culturii universale din ambele țări.  

Ultima oră
Pe aceeași temă