Ieri, în biserici, s-a citit parabola „Vameşului şi a fariseului” în care Iisus Hristos ilustra printr-un exemplu simplu în ce constă păcatul trufiei. Dar nu despre realitatea teologică vom vorbi noi aici, ci despre cea socială, pornind de la cele două personaje ale parabolei. Cine era vameşul şi cine fariseul? „Vameşul” era de departe cel mai detestat personaj din Iudeea acelor vremuri, fiind privit ca un colaboraţionist.
Meseria lui era să strângă taxe de la populaţie, care erau apoi vărsate la bugetul Imperiului Roman pentru a se face străzi, apeducte etc. Vameşul era urât de două ori: mai întâi pentru că pactizase cu „ocupantul” şi apoi pentru că lua bani de la popor, lucru care se pare că nu a plăcut nimănui niciodată, indiferent de secol sau regim politic.
Pe de altă parte, fariseul era un om respectat, recunoscut prin credinţa sa, reprezentant al unei secte religioase care funcţiona în sinagogi cu aprobarea marilor preoţi.Vameşul lua banii poporului şi-i dădea Cezarului, iar fariseul nu. În realitate, preoţii şi fariseii aveau şi ei tot soiul de business-uri pe lângă templu, unii ocupându‑se cu „jupuirea”, atât la figurat, cât şi la propriu, vânzând poporului credincios animale pe care apoi le sacrificau ritualic.
În percepţia oamenilor însă, cel ce colecta taxele era „băiatul rău”, în timp ce fariseul era privit cel mult ca „şmecher” şi, în consecinţă, demn de respect. Făcând un arc peste timp, putem observa cu ochiul liber cum, în România zilelor noastre, vameşii şi-au învăţat lecţia: acum strâng bani de la „popor”, dar nu-i mai direcţionează, ca omologii lor mai „fraieri” din vechime, spre bugetul de stat, ci îi păstrează pentru ei. Iată cum se face că, la 2000 de ani distanţă de la punerea faţă-n faţă a celor două categorii sociale în parabola evanghelică, în ţara noastră are loc o istorică schimbare de identitate: vameşul a devenit fariseu.
