Spectacolul de duminica a adus in Romania trei campioni mondiali: un patinator, un violonist si o acrobata. Show-ul destul de amestecat, chiar indoielnic pe alocuri, a avut meritul de a fi reliefat posibilitatile unui mare patinator. Pe scurt, Evgheny Plushenko si-a meritat banii.
Geamurile care dadeau spre curtea patinoarului au fost acoperite, intr-un gest cam nedelicat, cu prelate negre – pe scurt, cine vrea sa vada sa plateasca. Oricum, reactia publicului platitor a fost foarte calda, entuzista chiar – dovada certa ca patinajul, sport adulat in timpul Romaniei comuniste, si-a pastrat inca fascinatia pentru spectatorul roman. Show-ul a fost inegal si amestecat: un violonist pop alaturi de un patinator de clasa, amandoi ambalati intr-un show cu un aer foarte estic – improvizat, aglomerand secvente fara legatura (patinaj, circ, muzica clasica), ceva artificii cu paraitori si, fireste, o multime de femei: orchestra Monte Carlo avea 5 zane in rochii rosii clasice, numarul de sincron 9 patinatoare adolescente, o acrobata.
Edwin Marton a fost prezent in calitate de one-man-show: a cantat la vioara, a dus mainile la piept, si-a sarutat instrumentul de 4 milioane de dolari, a coborat pe gheata, a prezentat spectacolul, rostind din cand in cand cuvinte in romaneste etc. Punct ochit, punct lovit: a reusit sa tina publicul atent si entuziast, deci inexactitatile de detaliu pot fi trecute cu vederea – a interpretat o piesa apartinand "celui mai mare compozitor roman, Dinicu", a marturisit ca anul trecut, la un concurs, i s-a implinit visul din copilarie si a castigat titlul de cel mai mare pianist din lume.
Maniera de interpretare seamana intrucatva cu modul expansiv de prezentare – in genul unui chitarist metal care, prada transei de spectacol, face gesturi abrupte: da din cap, se lasa pe spate sau in genunchi etc. Oricum, cele mai reusite bucati din repertoriul sau nu mi s-au parut cele clasice (Anotimpurile si un Paganini cu care a obtinut titlul), nici cele romantice, slow-uri 80’s in stilul lui Clayderman, ci acelea in forta, care copiau discret sound-ul Apocaliptica (formatia care a pus pe orchestratie clasica piesele Metallica). In definitiv, intr-o lume in care artele clasice se erodeaza de la o zi la alta, sarcina unui violonist de stadioane e cu atat mai dificila, iar succesul merita cu atat mai mult semnalat.
Show-ul a fost si el, in multe parti, discutabil: cele doua sintetizatoare din orchestra zanelor aveau drept suport doua acvarii psihedelice din care se ridicau bule de aer, in zona "ibiza" (ca sa-l citez pe Marton) piesele copiau efecte din Michael Jackson si Sandstorm. Patinatoarele care umpleau golurile dintre intrarile lui Plushenko erau imbracate sumar si cu trasaturi barbie ca in reclamele European Drinks; amuzanta oricum pretentia culta de a sugera lebedele lui Ceaikovski. Maximul de incoerenta al spectacolului a fost atins, cred, la debutul celei de-a doua parti, cand "o campioana mondiala" (Marton dixit) a facut acrobatii pe funie. Pe scurt, un spectacol-salata, amestecand fara discernamant latino, R’n’B, electro-"ibiza", acrobatii de circ, muzica clasica si multe, multe femei.
Prezenta cea mai stinghera in aceasta salata voioasa a fost Evgheny Plushenko: gratie, nerv, control al miscarilor, o viteza incredibila de executie; de altfel, comparate cu show-ul patinatorului rus, celelalte momente de spectacol erau executate in slow motion; Plushenko parea din cu totul alt film. Pornind de aici, momentele care au aruncat in delir publicul au fost cele 6-7 aparitii ale patinatorului – in special secventa in care a repetat exercitiul cu care a devenit campion olimpic la Torino (asta desi unii ar putea obiecta ca exercitiul de pe bis-ul din final ar fi fost mai reusit). Aerul de alien gratios, venit dintr-o civilizatie rafinata, era sustinut si de contrastul pe care il facea cu Marton – pe cat de sobru era violonistul, pe atat de retinut patinatorul, care nu a rostit macar un cuvant cat s-a aflat in mijlocul reflectoarelor; doar a zambit si a facut gesturi prietenoase spre public.
