Ca să faci un interviu cu Cristian Gaţu, pentru unii cel mai mare handbalist al tuturor timpurilor, ai nevoie de multă răbdare. Dar de fiecare dată merită.
Zilele trecute am ajuns în biroul lui Cristian Gaţu, aflat sub tribunele bătrânei săli Floreasca, pentru a realiza interviul pentru paginile speciale de vineri, „Campionii”. Mereu pe fugă, ca de obicei, intră direct în subiect, iar reporterul trebuie să facă de fiecare dată eforturi pentru a încerca să îl canalizeze spre întrebările vizate. Are o memorie incredibilă, îşi aminteşte orice amănunt de la un meci de fotbal din 1956, pe când era la Dinamo, sau din ’68, când a trecut la Steaua. Ştie cu precizie locuri, oameni şi fapte şi nu oboseşte să le povestească niciodată. Are un stil inconfundabil, aşa cum a fost şi pe teren, şi te poate face să asculţi şi de zece ori aceeaşi întâmplare fără să te plictiseşti. Vorbeşte mult de familie, de părinţi, de originile sale machedoneşti, iar din vorbele sale înţelegi că, deşi a avut un vagon de medalii şi de realizări, are în continuare multe regrete.
E obosit şi, părerea reporterului, abia aşteaptă un prilej de a ceda frâiele Federaţiei cuiva mai tânăr, în care să aibă încredere. Are deja un nume şi, dacă veţi avea curiozitatea, îl veţi descoperi mâine în „Campionii”. Chiar şi aşa, obosit, nu lasă o frunză să se mişte în Federaţie fără acordul său. Lasă impresia că are un computer în loc de cap, iar circuitele sunt setate numai pentru handbal.
Interviul, anunţat iniţial pentru „cel mult juma de oră, Bogdane, că trebuie să fug la minister”, a durat două ore şi jumătate şi poate ar fi continuat dacă ceilalţi colegi din Federaţie nu ar fi tras de el să plece „la treabă”. Un interviu cu destul de puţin sport şi mai mult despre omul Cristian Gaţu. O personalitate care ar putea fi oricând subiectul unui roman sau al unui scenariu de film.
